De același autor
Până mai ieri, nu simţisem nevoia să aflu mai mult despre senatorul Şerban Nicolae decât ceea ce vedeam pe ecranele televizoarelor. Nu era greu să remarci intervenţiile sale virulente, cu accente golăneşti, pentru apărarea acţiunilor în forţă ale colegilor de partid, de câte ori aceştia se ridicau împotriva statului de drept şi vizau supunerea justiţiei intereselor lor politice.
Cum Şerban Nicolae conduce, nici mai mult, nici mai puţin decât Comisia Juridică din Senat, bănuiam că are studii în drept şi că a fost pus acolo de PSD, adică de d-l Dragnea, pentru că „nu precupeţeşte niciun efort“ în a-şi exercita abilităţile avocăţeşti, în perfect acord cu comenzile acestuia şi ale echipei care îl slujeşte, ignorând alte criterii, cum ar fi cele morale.
Un derapaj recent, care, în condiţiile unei democraţii ce se respectă, l-ar fi dus la pierderea fotoliului de parlamentar, m-a lăsat, ca să zic aşa, fără puterea de a înţelege. Să ataci la scenă deschisă şi cu ifose de mare cunoscător al istoriei recente o categorie de victime ale dictaturii comuniste care a avut curajul - dus până la sacrificiu - să se opună instalării prin forţă a regimului de tip sovietic în România, să dai lecţii de patriotism unora pentru care aceasta nu era o lozincă de partid, să faci acest lucru, după ce regimul comunist a fost condamnat, oficial, ca ilegitim şi criminal de statul român pe care îl reprezinţi ca parlamentar - sunt oare probe de ignoranţă, de cinism, de frustrări, de iresponsabilitate? Greu de spus.
Mai multe ipoteze au fost puse la bătaie, nelipsind cele ce confirmă un răspuns pozitiv la întrebările anterioare. Mai ales după ce răspunsul dat în primă fază de senator la reacţiile deţinuţilor politici, ale asociaţiilor lor sau ale familiilor care au avut de suferit în multiple feluri şi pe lungă durată a fost de a-i ataca încă o dată, declarându-i „neterminaţi şi plini de ură (?!)“ pe cei pe care, în prima fază, i-a jignit şi discreditat public. A făcut-o în termenii unui manual de istorie rudimentar, redus la propaganda partidului comunist şi retoricii securistice. Cei care au făcut rezistenţă în munţi redeveneau astfel totuna cu „bandiţii“ despre care ni s-a tot vorbit cândva. M-am gândit că, poate, lecţiile de istorie la care participa ca elev, înainte de 1989, propagau astfel de „adevăruri“, care îl fac şi astăzi să nu poată distinge corect între imperialismul de tip sovietic şi relaţiile României cu SUA - americanii rămânând, în mintea sa, eternii „duşmani“.
Nu mică mi-a fost surpriza când am citit pe Internet povestea vieţii d-lui Şerban Nicolae spusă de el însuşi - pe care nu o poate în consecinţă nega, cum a negat cu tupeu declaraţiile calomnioase la adresa celor care au făcut rezistenţă în munţi. Aflăm o serie de lucruri cu adevărat surprinzătoare, dacă ne gândim la cele relatate mai înainte. A avut un profesor de istorie de excepţie, pe care îl numeşte şi laudă ca atare. A avut apoi norocul să aibă la Drept profesori care i-au oferit, cum o spune el însuşi, „modele comportamentale de excepție de la care a învățat multe despre onestitate, profesionalism, decență și rigoare“. Cât de multe oare?
Dacă, se subînţelege, d-l Şerban Nicolae preţuieşte astfel de valori, cum se face că a uitat de ele? Aflăm că a deţinut funcţii care presupun o familiarizare cu relaţiile internaţionale, lucrând la cel mai înalt nivel european. Nu e, aşadar, un novice, ştie ce spune, chiar dacă nu poate fi vorba de „profesionalism şi rigoare“. Aflăm că are un doctorat în relaţii internaţionale la prestigiioasa UBB Cluj, condus de profesorul Vasile Vese de la Facultatea de Istorie şi Filosofie. E aşadar doctor al unei instituţii ce are mulţi istorici de prestigiu. Nu cred că acolo şi-a format opinia la care, înţelegem, ţine ca la ochii din cap (consideră un drept democratic să o repete răspicat), că nu ar fi mari deosebiri între Churchill şi Stalin.
În ce priveşte „onestitatea şi decenţa“, cred că nici nu merită pomenite, după felul în care s-au înlănţuit replicile şi atitudinile sale în ultima săptămână, când, în loc să–şi ceară scuze pentru afirmaţiile iresponsabile, inadmisibile la un senator, şi-a amplificat culpa, tratându-i pe cei care l-au criticat cu aroganţă şi lipsă de respect. Ba, mai mult, a ajuns să se simtă el însuşi o victimă, singura legitimă.
Evoluţia umană şi cariera politică a lui Şerban Nicolae te face să te întrebi cum un tânăr promiţător, cu apetit revoluţionar şi „dragoste de istorie“, a devenit senatorul de azi, trufaş, grobian şi lipsit de scrupule. Şi-a găsit, de altfel, în politică, maeştri pe măsură.
Spre deosebire de alţii, nu mă aşteptam, câtuşi de puţin, ca vreun coleg de partid, mai ales că e vorba de PSD, să ia atitudine critică. „Unitatea de monolit“ a partidului se activează mai ales în astfel de cazuri. Şi dacă mă gândesc la comportamentul majorităţii parlamentare, atunci când a fost condamnat comunismul, în 18 decembrie 2006, am răspunsul la această lipsă de iluzii. //
1. Vezi rubrica Despre mine pe site-ul senatorului Şerban Nicolae.
