Regionalizarea şi societatea civilă: utopie sau pragmatism?

În ce măsură regionalizarea ar trebui să ţină sau nu cont de identitatea culturală a zonelor pe care le va delimita pe harta României?

Comentariile mele pornesc de la o dez­ba­tere asupra regionalizării, pe care Daniel Vighi şi Viorel Marineasa au iniţiat-o şi moderat-o recent (28 mai) în numele So­cietăţii Timişoara la Sa­lo­nul Vega. Deşi focalizată spre ceea ce ar trebui să fie viitoarea regiune Banat – Mureş (e doar unul dintre numele ce au fost propuse unei regiuni, care ar in­tegra judeţele Arad, Caraş, Timiş şi Hunedoara), dez­baterea a developat ches­tiuni de principiu, de co­municare şi discurs public ce mi se par a depăşi contextul „specific bănăţean“. Mă voi concentra, aşadar, mai ales asupra acestora, fără a ignora totuşi cadrul care le-a generat.

Din analiza acestei dezbateri, dar şi a celei provocate de con­fe­rinţa extrem de bine docu­men­tată a lui Sorin Ioniţă (EFOR), ţinută cu o zi înainte la Uni­ver­sitatea de Vest, pe tema relaţiei dintre distribuirea fondurilor din rezerva de stat a României pe localităţi, în perioada 2004-2011, şi clientelismul politic, s-a vă­zut destul de limpede că societatea civilă ar avea un cuvânt important de spus şi în proiectul regionalizării. Consultările cu spe­cialiştii din domenii diferite ar putea duce la un proiect politic în acelaşi timp coerent şi adecvat contextelor. Într-o lu­me normală, astfel de practici ar fi fireşti, dacă cei implicaţi instituţional ar dori con­sultanţă şi ar recurge la expertiză spe­cializată în zonele implicate de regio­na­lizare. Spun asta pentru că lucrurile sunt departe de a sta aşa.

Cum spunea Marcel Tolcea, trăim într-o „cul­tură a improvizaţiei“ în care te­mei­nicia şi mai ales angajamentul financiar şi moral pe termen lung în susţinerea unui pro­iect se împiedică mereu de interese con­juncturale, deseori politice, ce duc la o fuşăreală sau bâjbâială păgubitoare şi la cezuri transformate treptat sau abrupt în adevărate falii sociale sau temporale. Unul dintre efectele cele mai dezastruoase, din­colo de pierderile economice ce decurg din absenţa unor astfel de bune practici, este acela că rareori se mai ajunge la o armonizare a eforturilor celor vizaţi sau direct implicaţi în procesele de schimbare şi mai ales la o coerenţă a proiectelor în sine.

Pentru geografi, istorici, arhitecţi, et­no­logi, sociologi, economişti, jurişti sau spe­cialişti în ştiinţe politice, scriitori sau jurnalişti, regionalizarea nu poate, de­si­gur, însemna exact acelaşi lucru. Dar dis­cuţiile în care invitaţii Societăţii Ti­mi­şoa­ra din Arad, Reşiţa, Lugoj, Bocşa, Her­cu­lane s-au implicat au scos la iveală cel pu­ţin la fel de multe întrebări interesante câte răspunsuri. Prima dintre ele, ce risca să pună de la început însăşi dezbaterea sub semnul întrebării, era cea privitoare la intenţiile guvernanţilor, în condiţiile în care nu există încă un document asumat oficial de aceştia, de la care să se poată începe o discuţie. Plutitul în ceaţă, alături de alte forme de manipulare, cum ar fi stârnirea orgoliilor regionale sau locale pentru a mobiliza forţele în direcţia unei competiţii simbolice, fără câştiguri reale pentru vreuna dintre părţi, se adaugă la ca­renţa informaţiei publice necesare, la lip­sa de transparenţă a in­tenţiilor, în cazul în care acestea chiar există. Unii s-au îndoit că ar fi aşa sau au pus la îndoială utilitatea unui astfel de proiect, în condiţiile în care atâtea altele au rămas nefinalizate. Scepticismul unora (Lucian Ionică) a fost compensat de optimismul altora şi de ten­dinţa de a face apel la un ca­dru teoretic.

Fiind vorba mai ales de invitaţi scriitori şi cadre didactice universitare cu expertiză diversă, provocate să discute despre re­gio­nalizare pornind de la un concept destul de ambiguu şi de deschis, cum e cel al identităţii culturale, erau din primul mo­ment previzibile diferenţele între defi­ni­ţii­le cu care a operat fiecare pentru a răs­punde la o întrebare precisă: în ce măsură regionalizarea ar trebui să ţină sau nu cont de identitatea culturală a zonelor pe care le va delimita pe harta României?

Pe parcursul dezbaterii s-au invocat în di­rectă interferenţă cu această chestiune multe altele, cum ar fi situarea şi re­par­tiţia centrelor de putere simbolică în spa­ţiul regional redefinit, raporturile dintre factorii de decizie legislativă, admi­nistra­tivă, financiar-economică şi cei care ar pu­tea sau ar trebui să asigure expertiză şi com­petenţe specifice (Adriana Babeţi), re­laţia dintre redefinirea spaţiului şi dis­tri­buţia competenţelor la nivelul regiunii, dar şi la cel al structurilor deja constituite, cu care acestea vor interfera, în primul rând cele naţionale şi euroregionale (re­giunea DKMT, respectiv Dunăre, Criş, Mu­reş, Tisa).

În acest sens, a fost adusă în discuţie compatibilitatea programului românesc de regionalizare cu legislaţia deja în vi­goare în UE (Corneliu Berari), implicaţiile de ordin economic şi uman legate de mo­bilizarea resurselor şi de folosirea lor efi­cientă în politici de dezvoltare pe durată lungă. Nu în ultimul rând, a fost invocat rolul pe care ar trebui să îl joace fron­ti­erele - de dorit flexibile şi traversabile (Nicolae Popa) - în configurarea echi­li­brată a raportului dintre deschis şi închis, la nivelul ordonării spaţiului geografic (Alexandru Drăgan), conceput ca unul socio-cultural, al creării solidarităţilor şi ac­ţiunilor în comun (Otilia Hedeşan, Alin Gavreliuc), al politicilor adecvate.

Subsumate sau interferând cu aces­te tematici, au fost invocate pro­blemele patrimoniului şi ale pu­nerii în valoare a acestuia prin tu­rismul cultural. A fost amintit în acest sens cazul staţiunii Băile Her­cu­lane (cu frumoase şi în acelaşi timp în­tristătoare imagini, prin starea de fapt pe care o semnalează, prezentate de Eugen Bunaru) sau Buziaş, cu ameninţările eco­lo­gice pe care le-ar putea genera explo­a­ta­rea - se pare deja decisă - a gazelor de şist (adusă în discuţie de Brînduşa Armanca).

S-a vorbit despre patrimoniul industrial, la noi atât de puţin pus în valoare, sau de traseele conacelor şi cetăţilor, multe lă­sate azi în paragină, de un posibil drum al vinului (Marius Pentelescu) şi de alte re­surse patrimoniale ce ar merita investiţii şi punerea în valoare, inclusiv într-un ca­dru mai larg euroregional. Toate acestea ar putea constitui noduri sau axe, linii de forţă ale unor conexiuni ce ar structura teritoriul regiunilor după diferite criterii de coerenţă, sugerând alternative şi po­si­bilităţi de utilizare, nu în beneficiul unor reţele ale puterii locale sau al mono­po­li­zărilor abuzive, ci al dezvoltării durabile şi armonizator împărtăşite. Cu o condiţie, desigur: rezolvarea problemei mereu în impas a infrastructurii, la care mai ales Ca­raşul, dar şi Timişul stau prost sau foarte prost, şi asigurarea continuităţilor în acest plan la nivel regional şi interregional.

Este bine, aş spune, dacă dezbaterea asu­pra regionalizării antrenează o examinare critică a resurselor, a punctelor vul­ne­ra­bile şi a proiectelor în care ar merita in­vestit. Mai ales dacă această prospectare se întoarce spre trecut nu doar din con­si­derente nostalgice sau legitimante, ci spre a redescoperi modelele funcţionale şi pen­tru a oferi soluţii (aşa cum a făcut cândva Şcoala Gusti).

Pentru Banat, dar lucrul acesta e valabil şi pentru alte regiuni, o resursă importantă o constituie diversitatea culturală, etnică şi religioasă, atâta câtă mai există în mod real sau ideal, comunicarea şi buna con­lucrare cu cel diferit, prin tradiţie valo­ri­zată şi valorizantă, preferată izolaţi­onis­mului şi segregării şi mai apropiată de as­piraţiile, cel puţin iniţiale, ale modelului eu­ropean. Acest fapt a constituit o con­trapondere la competiţiile afirmării orgo­lioase a centrelor în dauna periferiilor şi la o reordonare periodică a unor astfel de ra­porturi prin efecte de compensare şi com­plementaritate, cu efect pozitiv. Un astfel de discurs, mai axat pe considerente de ordin pragmatic decât pe legitimări cul­turale de tip istoric, lingvistic, teritorial, ce survin inevitabil într-o cultură marcată încă puternic de o perspectivă ideologică etno-naţională, ar putea orienta re­gio­na­lizarea spre formule ce depăşesc copierea la altă scară, mai redusă, a modelului naţional, cu toate consecinţele omoge­ni­zatoare şi nivelatoare implicate de acesta. Specificităţile ar putea fi generate şi ges­tionate prin capacitatea de a articula dife­renţele în linii de forţă structurate în an­sambluri mai largi, la nevoie recom­po­zabile în funcţie de scopuri practice, ce pot organiza eforturile în mod com­ple­mentar. Regândirea structurii reţelei ur­bane altfel decât pe principiul subor­donă­rii faţă de un centru fix, regional sau ju­deţean, şi a relaţiei urban / rural după mo­dele adecvate spaţiului geo-cultural şi ne­voi­lor comunităţilor ce îl locuiesc şi îi dau profil propriu ar fi la fel de im­por­tante ca identificarea resurselor umane şi finan­ciare.

Dezbaterea societăţii civile cu specialiştii constituie cadrul în care pot fi identificate şi cer­nu­te problemele importante de cele secundare şi mai ales cel în care acestea pot fi lansate public prin voci autorizate. Nu e uşor acest lucru, în condiţiile unui bruiaj mediatic ce orie­n­tează mereu discuţiile spre ceea ce e mar­ginal şi spectaculos, dând realităţii re­pre­zentate un iz de telenovelă sau de apo­ca­lipsă perpetuă. Băşcălia sau fricile ge­ne­rate de acest spectacol cotidian, sen­ti­mentul de insecuritate, amplificat de com­por­ta­mentul incoerent, uneori de-a drep­tul schi­zofrenic al clasei politice, se cer com­pensate prin dialog raţional şi de­mocraţie participativă, prin crearea unei breşe în care intelectualul să se poată re­defini drept participant la crearea spa­ţiu­lui pu­blic şi partener politic. //