De același autor
Lumea din 22 decembrie 1989 s-a născut prin sacrificiul de sine al doamnei Cornea și al atâtor alții ca ea. A acceptat, mai înainte, creștinește, suferința și umilința, crezând că acesta era prețul de plătit spre a deschide drumul către o altă lume, cea în care credea cu toată ființa ei. Astăzi, nu pot să nu mă întreb însă dacă acea credință a fost îndreptățită. Ceea ce se numea în acei ultimi ani de dinainte de 22 decembrie „disidență“ însemna nu doar curajul de-a vorbi altfel, ci și nădejdea că acesta, odată, va fi mai tare decât zidul de care se izbea și chiar că-l va putea dărâma pentru a deschide tuturor o altă lume. Așa a crezut doamna Cornea, așa am crezut mulți și de-abia acum înțelegem că zidul acela avea să fie urmat de altele, la nesfârșit kafkiene.
Mulți au considerat atunci, poate și ea, că Răul era întruchipat într-un singur om și că, odată învins acesta, drumul spre mai bine va fi liber. Doina Cornea a luptat cu acest Rău și a crezut că el putea fi învins prin simpla superioritate a Binelui. Scrisorile ei de protest către Ceaușescu aveau îndrăzneala creștinească a celui ce realmente crede în această forță a Binelui. Era o credință, pentru cine o privea politic, naivă și, desigur, așa o va fi privit și destinatarul acelor texte, dacă le-a citit vreodată. Poate nici doamna Cornea nu le vedea altfel, dar important era că acel limbaj aparent „inadecvat“ era unul al inocenței și al credinței în ceva mai puternic decât răul pe care un nemernic îl cauza sistematic unui popor întreg. Limbajul nu era poate adecvat situației din punct de vedere politic, dar era din punct de vedere uman. Căci ce-ți mai rămâne de făcut atunci când vezi că toți tac, decât gestul „inadecvat“ de-a vorbi în numele unui adevăr dincolo de noi toți? Scrisorile doamnei Cornea veneau dintr-o lume ancestrală a Binelui pe care, probabil, nicio politică românească nu a putut vreodată s-o reprezinte pe scena politicii reale. Dar „naivitatea“ de-a scrie astfel putea crea singurul limbaj public posibil atunci de-a protesta în fața unei dictaturi absolute și inumane, cel etic naiv.
Pe de-altă parte, nu pot uita, și nu trebuie să uităm, că Doina Cornea a fost bătută crunt în curtea casei ei în văzul vecinilor și că toți au tăcut. De salvat a salvat-o atunci doar credința ei în Dumnezeu...
Exemplul ei a prins însă la alții, foarte puțini, izolați și ei, dar care au avut curajul să vorbească. În Valea Jiului și la Brașov, alții au strigat. Și a venit decembrie 1989.
Niciunul dintre disidenți nu a rămas însă după aceea unde ar fi trebuit, în fruntea evenimentelor, ca în alte țări. Ei au fost măturați de pe scena istoriei nu de către cei pe care i-au înfruntat, ci de către aceia care au profitat de căderea acestora. Nu înfrângerea, ci victoria a scos-o pe Doina Cornea din avanscenă. Că limbajul „etic naiv“ nu mai era adecvat într-o lume în care se putea spune în fine lucrurilor pe nume era poate adevărat, dar ignorarea acestuia în numele unei modernități zise lucide a dus la o lume într-altfel hâdă, cea de azi, deși „liberă“, o lume a hoției și minciunii aparent de nestăvilit.
Doina Cornea a vorbit pentru noi într-o lume a terorii, dar a tăcut într-una a minciunii subtile. Noi îi urmăm acum la rând, crezând - dacă credem - în ce putem, vorbind - dacă vorbim - cum putem, dar #rezistând. Rezistența la rău, noi, eu, de la Doina Cornea am învățat-o și tot de la ea ideea că trebuie s-o faci nu pentru că speri că vei câștiga lupta, ci pentru că numai așa poți trăi ca om.
Lumea noastră de astăzi a pierdut sentimentul că îi urmează aceleia de ieri. Suntem singuri într-o lume fără trecut. Comunismul nu mai există acolo nici măcar negativ. Dar Doina Cornea ne-a învățat să fim liberi chiar și atunci când suntem singuri.
