De același autor
La un moment dat, cum îi era firea, Zeus a răpit-o pe Aegina şi a dus-o în insula care-i poartă astăzi numele. Sisif a dezvăluit raptul, dar Zeus, indignat de tupeul (!) acestuia, l-a pedepsit osândindu-l să ridice mereu în vârful dealului un bolovan uriaş, deşi acesta, ajuns acolo, se rostogolea imediat la vale. Sisif n-avea de-altfel o bună reputaţie: ar fi ucis călători care înnoptau la el, şi-ar fi sedus nepoata, l-ar fi înşelat până şi pe Thanatos, zeul morţii... Merita el totuşi pedeapsa aceasta, cumplită pentru noi? Mitologia nu judecă astfel, legendele nu sunt conectate într-o biografie logică, lucrurile sunt luate de-a valma. Doar Camus a găsit o logică, văzând în neîntrerupta mişcare imaginea însăşi a absurdului modern. Pentru el, Sisif este însă superior pedepsei: „Sisyphe enseigne la fidélité supérieure qui nie les dieux et soulève les rochers... Cet univers désormais sans maître ne lui paraît ni stérile ni fertile. ... La lutte elle-même vers les sommets suffit à remplir un cœur d’homme. Il faut imaginer Sisyphe heureux“. Lumea lui Sisif este „sans maître“, nici sterilă, nici fertilă, iar el însuşi neagă prezenţa zeilor. Sisif se împacă, stoic, cu sine şi cu soarta poate pentru că este absolut singur şi nimănui dator. Trebuie să ni-l imaginăm fericit, spune Camus, închizându-şi cartea. Dar a fost Sisif oare fericit? Şi cum exact să ni-l imaginăm astfel? Nu ştim.
Sisif, bolovanul, Zeus: un univers inexorabil. În ce-i priveşte, românii au inventat legenda Meşterului Manole. Promisiunea făcută lui Negru Vodă nu poate fi împlinită pentru că tot ce se zideşte ziua se surpă noaptea. Nu ştim de ce. Era acolo un zid părăsit, neisprăvit, unde noaptea câinii „urlă a morţiu“. Tentaţia e mare să ne imaginăm un episod asemănător în trecut, un alt Manole care a eşuat în ridicarea unei „monastiri“. Fusese el zidit acolo, ca pedeapsă, cum îl ameninţă Negru Vodă acum pe meşter? Manole al nostru o sacrifică pe Ana, zidind-o. Un mod de a-şi îndeplini misiunea, s-a spus. Sau un mod de-a scăpa el însuşi de zidire, aş adăuga eu.
Faţă de triunghiul absurd, dar vid, al lui Sisif, Manole trăieşte într-un careu social şi familial, adăugând un sacrificiu uman, dar şi o realizare: mânăstirea. Evadează el din absurd, altfel decât Sisif, pentru că face ceva, acolo unde primul nu adăuga nimic scenariului iniţial? Nu sunt sigur: toţi actorii dramei mor, supravieţuiesc doar Negru Vodă, biserica şi fântâna. Pe cine să ni-l „imaginăm fericit“? Pe Manole, trăind în şoapta „fântânii line, cu apă puţină“? Dar cine va veni acolo să se roage, cine să bea apă? Asemenea întrebări cad dincolo de textul baladei, la fel cum, mai înainte, ele veneau după închiderea cărţii lui Camus. Cât despre Negru Vodă şi Zeus, ei se pierd în ceaţa nemuririi, cu încă o victorie – acum uitată – la activ.
Astăzi
Ambele texte ne obsedează inevitabil în aceste zile. De 22 de ani, exact câţi ani are revista pentru care scriu, ridicăm pietre în vârful muntelui, cu speranţa că odată şi odată ele nu vor mai cădea. Ele nu se adună însă în niciun templu, acolo sus, ci alunecă mereu la vale. Zidim vreo Ană şi pretindem că nu-i auzim geamătul. Sau ne zidim chiar pe noi? Şi apa căror însetaţi o domoleşte fântâna din care poiană? Suntem astfel condamnaţi de un Zeus necunoscut, de un Negru Vodă uşor identificabil? Preşedintele Băsescu, de două ori ales şi tot de două ori suspendat şi reales, (re)devine mereu simbolul democraţiei, în ciuda oricăror gafe pe parcurs, în faţa unor Zeus ori Negru Vodă inexorabili, supravieţuind ca simbol de energie naţională. Este aici o soartă, un blestem? Avem mereu de ales între ziduri neisprăvite şi zidiri de jertfe? Dar sacrificiul de vieţi, singurul în stare să evite surparea nocturnă, este la urma urmei la fel de absurd ca şi efortul lui Sisif, deşi, aparent, îl transfigurează.
Echilibrul fatal
Lectura absurdului de către Camus şi lectura simbolismului lui Manole, aparent diferite, sunt la fel de deznădăjduite. Strigătul lui Mihail Neamţu – „Mai e cineva aici?“ –, cu rezonanţe biblice, suna la fel de patetic ca strigătul de la alegerile de acum câţiva ani, „România, trezeşte-te!“. Ambele au reuşit să aducă o masă critică în apărarea democraţiei, dar ambele veneau din aceeaşi teamă de înecare a raţiunii în intrigi politicianiste după vechi modele bolşevice. Or, aceste intrigi refac astăzi absurdul sisific şi/sau sacrificiul simbolic; în ambele cazuri, nu putem adăuga nimic decisiv pentru a depăşi, odată pentru totdeauna, repetiţia fatală a vechilor mituri tragice, reîntrupate în scenarii moderne. Efortul eroului singur nu duce la saltul definitiv din distrugere în creaţie. Odată saltul realizat, masa inertă ne trage înapoi. Şi iar împingem pietrele la deal. Seninătatea lui Sisif (în ochii lui Camus), ca şi sacrificiul Anei şi al lui Manole „pe Argeş în gios“ nu înfrâng singure cerbicia lui Zeus ori a lui Negru Vodă, ci le opun o forţă de opoziţie egală, suficientă doar pentru a salva echilibrul. Dar tocmai acesta este de fapt adevăratul blestem, blestemul de-a nu se schimba nimic, de-a se reface mereu balanţa dintre 45% şi 55% din voturi, sau 51% şi 49% din populaţie, balanţa dintre cele două Românii, de mult identificate de Alina Mungiu, dintre conservatorismul vechilor reţele de fraude, influenţe sau imobilism şi încercările exasperate de spargere a lor din partea unor mereu alte grupuri de tineri democraţi. Nu degeaba s-a rostit iar la ultimul miting în favoarea lui Băsescu vechiul adagiu „Mai bine mort decât comunist“. Ce dovadă mai bună că România nu a reuşit încă, după 22 de ani, să depăşească disperarea acestor cuvinte? Mai bine mort în apa fântânii, va fi spus şi Manole, decât surghiunit şi ars de soare pe acoperişul bisericii lui Negru Vodă.
Blestemul sisific, sau manolic, este neputinţa de-a depăşi acest fatal echilibru, perpetuat de la vechile tombatere şi bonjurişti paşoptişti la diversele mitinguri simultane, dar opuse, din ultimele zile. Avem forţa de-a bloca răul uselist, nu avem încă forţa de a-l arunca în lături, sau în lătúri. Poate că noile mişcări ca ICCD, Noua republică şi FCD, alături de un PDL renăscut, vor reuşi acest lucru, împreună, la toamnă. Căci fericit precum Sisif niciunul dintre noi nu este, nici în veci nu vrea să devină, nici în veci nu va accepta să fie. //
