Şi a zis Domnul: să fie regionalizare...

Regiunile sunt utile ca să pună mâna în gât şefilor judeţeni, să le ia proiectele de infrastructură medie şi competenţele de planificare, că aici sunt bubele, dar se pare că exact asta nu se va întâmpla: promisiunea e că nivelul judeţean va fi întărit, nu slăbit.

Să-l asculţi pe vicepremierul Dragnea pre­di­când regionalizarea e ca şi când ţi s-ar citi din John Winthrop, primul guvernator de Massa­chussets: „we shall be as a city upon a hill, the eyes of all people are upon us…“. Un aer vechi-tes­ta­mentar pluteşte în jurul pro­motorului Noului Ierusalim românesc, care, după ce se va consulta cu cei şapte în­ţelepţi aleşi şi va sfârşi exe­r­ciţiul de numerologie (să fie şase, să fie opt), va duce no­rodul la mântuire.

Ce minunat: printr-o singură mişcare de reîmpărţire a poporului şi do­bi­toa­celor, vor fi cu toţii mai îndestulaţi! În fapt, fiecare va şedea tot acolo unde l-a orânduit Dumnezeu; doar faţa pământului se va roti în jurul lor într-un chip minunat, aşa încât, un­de ieri a domnit întunerecul, mâine va fi lu­mină, unde a fost înapoiere, va fi propăşire.

Ia să ascultăm: „În primul rând, într-o re­giune este important să ai cât mai multe sluj­be nonagricole, ăsta e un criteriu obligatoriu pentru dezvoltare. Dacă numărul de slujbe agri­cole într-o regiune e mai mare decât ce­lelalte, este clar o reţetă pentru nedez­vol­tare… este foarte important ca într-o regiune să nu existe judeţe de acelaşi fel, cum este cazul Teleorman, Giurgiu, Călăraşi şi Ialomiţa, ceea ce ar fi o soluţie foarte proastă“.

Cu alte cuvinte, investitorul neamţ nu vine la Teleorman (am ales la întâmplare), de­oarece judeţul e în aceeaşi re­giune cu Giurgiu şi Călăraşi. Dar dacă mutăm limita alt­min­­teri (deşi nu prea văd cum), atunci va da neamţul năvală, deo­arece judeţul în ches­tie va fi mai atractiv, chiar dacă în fond el rămâne tot ce este şi unde este. Artefactele statistice numite regiuni tre­buie să fie cât mai diverse intern, zice pro­fetul; vom pune graniţele lor în aşa fel încât ele să fie cât mai asemă­nă­toare una cu alta.

Estetic, criteriul e bun. Întrebarea crucială e î­nsă ce legătură e între desenul teritorial şi nivelul de bunăstare în comunităţi? În ce mă­sură altă împărţeală pe hartă schimbă tra­iectoria reală de dezvoltare a comunelor ro­mâneşti, dintre care trei sferturi (după Expert Forum) sau o treime (după Institutul pentru Po­litici Publice, cu altă metodă) sunt în fali­ment tehnic? Care e relaţia cauză-efect?

Nu ştim, deoarece Părinţii Fondatori nu vor să ne spună ce e important: care sunt atri­bu­ţiile regiunilor şi cum se vor finanţa ele. Doar în func­ţie de asta am putea deduce dacă noul ni­vel administrativ, înzestrat judicios cu su­per-baron-şef şi super-prefect, are vreo trea­bă cu economia rurală, cu educaţia şi piaţa mun­cii, politicile de sănătate etc. Cel mai pro­babil, nu: politici agricole bune nici ministerul de resort nu-i capabil să facă, darămite re­gi­unile; iar pentru asta, după cum spun ex­per­ţii, economiile de scală sunt naţionale. In­ter­venţiile trebuie proiectate după relief, ti­puri de culturi şi condiţii naturale, nu pe re­giuni.

La fel infrastructura rurală, piaţa muncii, edu­caţia vocaţională. Ca să nu mai vorbim de edu­caţia superioară, unde prioritatea asumată de toţi ar fi greblarea drastică a universităţilor apărute fix din ambiţia elitelor locale, cele ca­re vor conduce regiunile. Credeţi că ce n-a re­uşit ministerul, anume desfiinţarea a 75% din­tre caricaturile de facultăţi publice şi con­cen­trarea puţinelor competenţe în trei-patru cen­tre, va fi mai uşor de făcut deschizând uşa „uni­versităţilor regionale“? Dacă aşa credeţi, vă urez mult succes.

Regiunile sunt utile pentru coordonarea dez­vol­tării teritoriale, adică să pună mâna în gât şefilor judeţeni, să le ia proiectele de infra­structură medie şi competenţele de pla­nifi­care (adică avizele pe utilizarea terenului), că aici sunt bubele, dar se pare că exact asta nu se va întâmpla: promisiunea e că nivelul ju­deţean va fi întărit, nu slăbit.

În plus, caraghioşii din Comisia constituţională au venit cu (încă) un amendament aparent be­nign, dar de fapt toxic: la presiunea unor pri­mari păţiţi, vor să mute în Constituţie un ar­ticol de lege, care oricum nu se respectă, pentru că e imposibil: la fiecare realocare de atribuţii către nivele inferioare, guvernul să ofere „finanţarea integrală“. Suntem la sfâr­şitul textului, deci n-o să mă întind cu teorii bugetare aride, dar pe scurt ideea e aşa: „fon­duri care acoperă integral o nevoie“ este o noţiune la fel de eluzivă precum „preţul co­rect“ pentru serviciul X, pe care guvernele co­muniste s-au chinuit amarnic să-l calculeze timp de o jumătate de secol.

Nevoia e infinită, preţurile, subiective, iar jus­tificările de cheltuire se întind atât de mult câţi bani există; asta e o regulă. Aşa că am putea remarca doar triumful speranţei asupra experienţei, dacă amendamentul n-ar crea pericolul real al revenirii la vechile practici sovietice, de a servi primăriile cu linguriţa, pe liste detaliate de normative de cheltuieli, în loc de metoda modernă a granturilor-bloc in­tr­oduse în 1998-1999, ce încurajează auto­nomia şi răspunderea locală.

E bine când popoarele au în fruntea lor câte un Moise; doar să fie atente încotro le duce.

* Sorin Ioniţă este analist de politici publice Expert Forum (EFOR).