De același autor
De fiecare dată campania electorală pentru preşedinţie se anunţă una fără precedent în materie de abjecţie, manipulări şi jocuri de oglinzi menite să scrântească de cap pe bietul creştin. Iar predicţia se confirmă – ca şi acum două seri, când Robert Turcescu a vrut să ne spună ceva foarte mistic, din care eu n-am înţeles absolut nimic. Însă îi urmez sfatul, sondez adânc în sufletul meu şi iată ce viziune politică mi se arată, de vreo doi ani încoace şi mai ales pentru acest final de an electoral.
Se făcea că oamenii şi-au pus toţi straie albe, au luat lumânări în mâini şi s-au strâns pe dealuri sau în iarmaroace largi de unde se vede cerul, pentru că nu mai răbdau împilările şi nedreptatea. A Doua Venire se apropia şi odată cu ea focul curăţitor, temelia Noului Ierusalim, cetatea luminii şi dreptăţii de o mie de ani, fără mai-mari risipitori, negustori ticăloşiţi, iscoade din Împărăţia întunericului care să stârnească zâzanie în norod sau episcopi făţarnici ce tălmăcesc strâmb cuvântul Domnului.
Călătorii şi cei care trudesc în canţelarii spun că şi alte părţi ale Sfântului Imperiu fură cuprinse de nelinişte şi zarvă de ceva vreme. Stricăciunea pornise de la marginile lumii, unde sălăşluieşte un rege negru la suflet, într-un palat roşu pe dinăuntru şi dinafară, dar s-a întins ca o ciumă spre inima creştinătăţii, în ţinuturile roditoare ale fraţilor călugări, ale ţăranilor harnici ce ştiu să are adânc cu noul plug de fier şi meşteşugarilor ce stăpânesc taina timpului ferecat în clopotniţe.
Umblă vorba că străini cu feţe pocite, din oastea ascunsă a Anticristului, merg prin târguri şi înşală lumea cu vorbe sucite şi bani de un soi nou, divolesc, care ziua par de aur, dar în puterea nopţii se topesc în punga credincioşilor, rămânând doar o bucăţică din ce erau la început. Ei ştiu să grăiască prin văzduh, vorbele fiind purtate de vânturi nevăzute peste dealuri şi munţi, şoapta de aici stârnind nelinişte prin minune la celălalt capăt al pământului. Împilarea sporeşte, iar lipsurile sunt tot mai mari, pentru că agoniseala poporenilor se scurge în haznalele palatelor neştiute ale umbrei, unde s-a pus la cale această întocmeală.
Acolo se zice că prinţii lumii acesteia, care ziua se războiesc cu săbii mincinoase, de tinichea lucitoare, noaptea îşi dau mâna, dănţuie pe cufere cu galbeni şi se ospătează cu bucate nemaivăzute, înveşmântaţi în aur şi piele de salamandră, să nu-i mistuie para focului, mânjiţi cu sânge de blânde necuvântătoare, săvârşind şi alte blestemăţii ce nu se pot aşterne în aceast catastif. Slujitorii lor au cu toţii două feţe, una de războinic şi una de cărturar, ca nimeni să nu ştie care e chipul lor adevărat, care poate nici nu este vreunul din acestea două, sălăşluiesc în scorburi precum jivinele şi ies de acolo doar la chemarea din corn a Marelui Ţap.
Acesta însuşi a luat chip de prinţesă bălaie şi stă la masă cu prinţii, împărţind pocalele cu vin dulce şi greu de la unii la alţii. Sfetnici cumpăraţi de diavol cu arginţi calpi, prefăcuţi din unsori negre şi puturoase supte din măruntaiele iadului, îi vrăjesc pe meseni cu licori întăritoare şi apoi îi suie în turnuri cu ferestre deasupra norilor, ca să nu mai vadă viermuiala prostimii de dedesupt.
La asemenea vremuri de cumpănă, cum se întâmplă, se iviră profeţi noi ridicaţi dintre păstori şi calfe, care, deşi neştiutori de carte, prinseră a vorbi în limbi şi a predica la răscruci. Ca semn al restriştei ce sta să vină, cărturari cu barbă şi ştiinţa vechilor elini se smeresc şi răspândesc vorbele acestor neînvăţaţi stăpâniţi de duh. Cum că bărbaţii şi femeile să se boteze toţi a doua oară, apoi să dea cu apă sfinţită pe prunci, pe neputincioşi şi dobitoace, care acum sunt ţinute de vraja necuratului ce stăpâneşte lumea.
Apoi să dea foc aşezămintelor vechi şi spurcate şi să iasă cu credinţă pe câmpii în gloate mari, dând glas mare credinţei lor, sau în luminişuri de pădure, dar mai cu seamă în locuri înalte, cum s-a arătat, că mari minuni se vor săvârşi. Să adaste toţi acolo până când vor suna trâmbiţele arhanghelilor, cântând cântece de slavă Domnului şi fluturând năframe roşii. Că doar o asemenea ridicare a întregului norod ar mai putea sparge oastea Anticristului.
Se găsiră mulţi, nu doar între ţăranii neştiutori, dar chiar în negustorime, care să lase obol din avutul lor Bisericii şi să ia calea dreptăţii pe la începutul primăverii. Dar trecură un an, apoi încă unul, iarăşi se scurse vara cea călduroasă, iar acum se apropia al treilea Crăciun şi nimic nu se întâmpla. De frig şi foame, sfârşindu-se merindea adunată de prin castelele pustiite pe drum, norodul râvnitor la lumină începu să cârtească contra învăţătorilor: se ştie că rugăciunea şi profeţiile răcoresc şi înalţă sufletul, dar nu pun pâine pe masa creştinului. Ucenicii au prins a murmura că învăţătorii stau în locurile înalte şi ferite de ploaie, lăsând norodul de izbelişte; alţii i-au prins cu băutură şi galbeni din cei vechi dosiţi şi a prins să-i hulească pe învăţători, numindu-i profeţi mincinoşi.
Oamenii, întâi cei cu copii, dar şi alţii, au început să o ia încet-încet către casele lor, strigând că cea mai săracă cocioabă din sat tot e mai bună decât colibele bătute de vânt ale Noului Ierusalim. Din avutul dat Bisericii, nimic nu s-a mai putut întoarce, că preoţii cheltuiseră acelea pe mâncare pentru calici, crucifixe din lemn de nuc şi moaşte de la Sfântul Mormânt. Dar au fost şi unii, puţini, rămaşi în taberele pustiite, neclintiţi în credinţa lor că, deşi n-a venit acum, sfârşitul lumii nu poate fi departe, judecând după păcătoşenia omenirii. Şi aşa trecu anul 1000.
CITITI SI
