Ce n-a vrut nimeni să vă spună despre Oltchim...

După cum zicea cineva, speranţele de a rezolva Oltchim-ul cumpărând de la Petrom şi redeschizând Arpechim-ul seamănă cu ideea de cumpăra şi creşte o vacă pentru că îţi trebuie o dată pe lună un pahar de lapte.

Ştiu că vi s-a acrit de subiect ca de mere pă­dureţe, dar promit să fie ultima oară când vorbesc de Oltchim; cel puţin eu. Şi în plus, nu va fi cu Dan Diaconescu. E vorba de inep­ţia managerială, an după an, a acelei generaţii de ingineri care au construit marea in­dustrie socialistă a lui Cea­uşescu (în cazul de faţă, re­prezentată de d-l Roibu); şi de eşecul în a-i înlocui sau a-i controla mai eficient al generaţiei care a venit după aceea (între care mă număr şi eu). Ştiţi, cohorta imensă de ingineri şcoliţi în anii ’80, de care se zicea la vremea aceea că ţara avea atâta nevoie, fără să ştie prea bine ce să facă cu ei.

Toată această liotă de tehnicieni vechi şi noi se perindă serile astea pe la televizor şi se chinuie să vă convingă că „dacă Oltchim ar fi un pic ajutată şi ar prelua rafinăria Arpechim de la Petrom“, totul mai departe ar merge strună. Ca atare, fie găsim un investitor stra­tegic dispus să se angajeze pe drumul ăsta, că ăia „nestrategici“ e pericol mare să taie Oltchim-ul şi să-l dea la fier vechi; fie o mai ţinem la stat ca s-o „punem pe picioare“, că, nu-i aşa, întreprinderea are potenţial şi piaţă garantată.

Realitatea însă e diferită şi ni­meni nu v-a explicat-o clar. De fapt, Oltchim deţine deja secţia de etilenă de la Ar­pe­chim (ştiţi, chestia aia care poate veni doar pe conductă, din motive de siguranţă) pe care a cumpărat-o de câţiva ani de la Petrom, plătind pe ea o căruţă de bani îngropaţi acolo. Însă o ţine închisă. De ce oare? Pentru că n-are bani ca s-o opereze, fireşte, secţia putând func­ţiona doar legat de restul rafinăriei, care e un mamut. În plus, Oltchim mai are nevoie şi de benzină grea („nafta“), care reprezintă doar 15% din producţia Arpechim. Însă acest com­pus se poate aduce cu cisterna, pe calea ferată sau pe şosea, din portul Constanţa sau de la alt producător; de exemplu din Serbia, de la Pancevo, care este aproape şi unde pre­ţul e mic.

Acum, cât de realistă vi se pare ideea ca Olt­chim să preia şi restul Arpechim, una dintre ce­le mai vechi şi proaste rafinării ale Ro­mâ­niei, ce are nevoie de investiţii şi capital de operare imense pentru a fi redeschisă, la ni­vel de sute de milioane de euro, în condiţiile în care Oltchim n-are un sfanţ şi e înglodat în datorii? Şi în condiţiile în care Europa suferă de supracapacitate de rafinare (s-au închis 8 rafinării mari în UE din 2008 încoace, inclusiv unele mari şi moderne, din cauza căderii pie­ţei), iar Oltchim nu are know how pentru acest business cu piaţă foarte competitivă? Unde va plasa restul de 85% din producţie de care n-are el însuşi nevoie?

Sau cât de realistă este ideea că va veni un alt investitor, mai mare, care să preia Ar­pe­chim şi să continue să facă filantropie cu Olt­chim, livrându-i sub preţul pieţei sau con­ti­nuând să taie facturi veşnic neonorate? E drept că, după privatizarea Petrom, acesta a urcat preţul de livrare către Oltchim al pro­ducţiei de la Piteşti, însă ăsta a fost ghinionul vâlcenilor, că exact atunci a explodat piaţa glo­bală a ţiţeiului. Este şi asta datoria unui ma­nager bun: să se protejeze de variaţiile de preţ la inputuri.

După cum zicea cineva, speranţele de a re­zolva Oltchim-ul cumpărând de la Petrom şi redeschizând Arpechim-ul seamănă cu ideea de cumpăra şi creşte o vacă pentru că îţi tre­buie o dată pe lună un pahar de lapte. Să mă scuzaţi, dar ăsta este management industrial à la Mr. Bean. Iar strategia actuală a gu­ver­nului? Ajutor de stat ca să „redeschidem com­binatul şi să plătim lefurile oamenilor“: adică să nu rezolvăm de fapt nimic şi, deşi suntem în fundul gropii, să săpăm în continuare.

Pe scurt, urez mult succes comitetului de sta­bilizare a Oltchim sau cum se cheamă aceas­tă reuniune de magicieni ai petrochimiei, care vor transforma PVC-ul în aur. După cum poar­tă Ponta şi Chiţoiu discuţia, cu sau fără Dan Dia­conescu hârjonindu-se printre picioarele lor, şi la ce consilieri politici la vedere şi de taină au care-i sfătuiesc cum să apuce pro­blema, situaţia îmi pare că seamănă cu cea din cartea lui Golding, Împăratul muştelor: o liotă de copii rătăciţi în sălbăticie şi regresând către agresivitate pură şi superstiţii, care dau peste cadavrul unui pilot catapultat cu pa­raşuta. Nereuşind să înţeleagă ce e cu acea entitate stranie, ei construiesc un întreg ritual tribal în jurul ei, cu incantaţii, dansuri cu faţa vopsită şi sacrificii umane. //