De același autor
De la început și până la final, anul 2018 a fost marcat de evenimente care au zguduit scena politică internă și europeană, care au marcat profund societatea. Revista 22 a adresat colaboratorilor ei un set de întrebări, încercând să afle cum văd aceștia anul care a trecut.
1. Care credeți ca a fost cel mai important eveniment pe plan intern în anul 2018? Argumentați.
2. Dar în plan extern? Cum afectează acesta România?
3. Ce previziuni aveți pentru anul 2019?
1. În mod firesc, anul 2018 în sine a fost unul special, din motive de Centenar. Aşa stând lucrurile, ce s-a reuşit – sau, mai curând, ce nu s-a reuşit – în pregătirea lui 1 Decembrie constituie o bună radiografie a capacităţii de guvernare în acest moment, la nivel politic şi administrativ. Nu s-a putut realiza niciun proiect fanion care să rămână, în cultură, infrastructură, mare sau mică, ori ca eveniment memorabil. Acest fiasco generalizat nu e neapărat ceva rău, pentru că mai toate lucrurile puse pe agendă erau de un kitsch crâncen, dacă e să ne gândim doar la comenzile de statui, figurative şi nonfigurative, prin care Primăria Bucureşti se pregătea să mai finanţeze oleacă establishmentul marilor guru bugetari ai artei plastice româneşti.
Eşecul finalizării Catedralei Mântuirii pentru inaugurarea planificată la 30 noiembrie, de Sfântul naţional Andrei, este absolut ilustrativ în acest sens: în ciuda alocărilor disperate, în crescendo, de la bugetul de stat, al Primăriei Generale şi ale celor de sector, care se accelerau pe măsură ce se apropia termenul, construcţia n-a putut fi gata, aşa încât s-a ţinut o sfeştanie-Potemkin. Tradiţionala fuziune simbolică biserică-stat-armată, o constantă a ultimei sute de ani, ce urma să fie consacrată ritualic de cele trei echipe de mari preoţi în uniformele corespunzătoare, despărţiţi prin gard de popor, în suita 30 noiembrie - 1 Decembrie, s-a redus la o improvizaţie. Dar şi aia umbrită de faptul că noile avioane de luptă americane s-au împotmolit în betonul românesc al pistei şi n-au putut decola. Nu l-a deranjat nimeni cu o întrebare pe generalul răspunzător de betoane, că stricam momentul festiv, i se murdăreau omului pantalonii cu vipuşcă aurită şi se răcea fasolea cu cârnat. Urmează ca poliţia aeriană a României centenare s-o asigure în continuare britanicii, pe care îi scoatem din UE peste trei luni.
Tot ce mai poate executa statul român, golit accelerat de capacitate administrativă, e să distribuie bani publici în stânga şi în dreapta, pe subvenţii de biciclete, fertilizări în vitro, carsharing, bilete de tramvai şi cărţi cu Transilvania de – coincidenţa naibii – preşedintele Academiei, Ioan Aurel Pop, pregătit de PSD pentru un frumos viitor politic. Orice, numai să nu fie vorba de vreun proiect în care instituţiile publice să muncească ceva, pentru că nu mai au cu cine.
2-3. Alegerile europene din mai 2019 sunt teribil de importante pentru regiunea noastră, a Europei de Est, şi pentru România în special. Există două tendinţe care trebuie urmărite:
a) Sucirea axelor politice în toată Europa, clivajul principal devenind polul centrist şi pro-UE (zis şi polul Macron, incluzând partide de centru-stânga şi centru-dreapta), versus polul populist eurosceptic (Salvini-Orbán-Kaczyński). Predicţiile sunt că acest nou clivaj va fi deveni mai relevant decât cel clasic, stânga-dreapta. Dacă se întâmplă aşa, efectele sunt majore pentru România. E probabil ca puterea actuală, teoretic socialist-liberală, în realitate populist-clerical-xenofobă (un soi de peronism balcanic postmodern), să se alăture în mod oficial taberei eurosceptice, renunţând chiar şi la ipocrizia civilizată a dublului limbaj practicat în mod tradiţional de Bucureşti în relaţia cu Uniunea Europeană. Dacă se concretizează, această realiniere va duce la rândul ei la o campanie electorală pentru prezidenţialele din 2019 de o virulenţă şi francheţe anti-UE cum n-am avut încă.
b) Nu fără legătură cu cele de mai sus, procesul de învăţare în Europa de Est va continua, în sensul că liderii semiautoritari populişti aflaţi la guvernare se vor coordona tot mai bine, vor face schimb de caiete de notiţe şi consultanţi politici (israelieni, dar nu numai). Temele de propagandă, memele de trolling, articole de lege antipresă şi societate civilă vor fi împrumutate tot mai prompt de la Budapesta sau Varşovia, la Bucureşti, Sofia, Belgrad sau Chişinău, ori invers. De altfel, asta se şi întâmplă deja, fake news şi manipularea conspiraţionistă reprezentând sprijinul retoric al guvernărilor proaste şi clientelare. În cazul punctual al României şi Moldovei, unde orice campanie electorală în una dintre ţări o contaminează şi pe cealaltă, prin intermediul cetăţenilor comuni, se va consacra inversarea completă a sensului de transfer al practicilor de guvernare: dacă, până acum câţiva ani, ei preluau (cel puţin teoretic) de la noi „bune practici europene“, de un an şi ceva elita politică română preia tot mai vizibil de la Chişinău, prin contacte personale sau consultanţi comuni, know how despre cum se conduce un partid, cum se face micro-targeting electoral ori bucăţi de legislaţie gata traduse din limba rusă (pe care, cu regret, guvernanţii români nu o vorbesc). Scandalurile politice şi manipulările de campanie vor avea în 2019, an electoral atât în Moldova, cât şi în România, un caracter tot mai transfrontalier.
Nici pe (a), nici pe (b), nu asta era integrarea europeană pe care ne-o doream. Dar vorba vechiului banc sovietic: tovarăşi, noi am încercat, ne-am dat toată silinţa să fie bine, dar a ieşit ca de obicei.
