De același autor
Cum atât în PDL, cât şi în PNL-PSD sunt frământări pornite din dorinţa unor lideri naţionali de a controla respectivele maşinării politice, sprijinindu- se pe proprii baroni locali şi folosind aleşii locali – câţi mai are fiecare – ca masă de manevră, rezultă că e un moment bun să discutăm despre clientelismul politic în România.
Nu că asta ar fi doar o problemă românească: convingerea mea este că ar trebui ridicată şi atacată la nivel UE, aşa cum susţin de multă vreme Monica Macovei şi comisăreasa Cecilia Malmstrom; că măsurarea şi monitorizarea clientelismului şi sifonării de resurse publice în statele membre cu ajutorul unor indicatori obiectivi, construiţi ingenios, iar nu prin sondaje de opinie, trebuie să fie o prioritate strategică a Comisiei (adică, să investească ceva bani în asta, măcar 0.001% din cât bagă în păguboasele subvenţii agricole, ceea ce tot ar însemna câteva milioane de euro); şi că dacă am fi avut un asemenea mecanism de monitorizare şi avertizare timpurie, multe din necazurile cu Grecia, Italia, Spania, etc. nu s-ar mai fi petrecut, iar electoratele din Nord, din ţările net contributoare la bugetul comun, ar fi fost mult mai puţin nervoase şi tentate de extremism şi anti-europenism astăzi.
Dar în România avem o problemă aparte cu corupţia şi ar fi foarte bine dacă am putea-o măsura cu asemenea indicatori obiectivi. EFOR a lansat un asemenea program-pilot, care pentru mai multă relevanţă a fost aplicat pe patru ţări din regiune (în afară de România, mai apar Serbia, Croaţia şi Moldova), urmărind două dimensiuni ale clientelismului ce acoperă, în opinia noastră grosul resurselor exploatate politic în regiune: alocările de discreţionare fonduri de la guverne pentru autorităţile locale; şi sifonarea de resurse prin intermediul companiilor de stat.
Pentru România publicăm azi în premieră harta interactivă a alocărilor de fonduri naţionale pentru investiţii către primării şi Consilii Judeţene, pe toată perioada 2004-2011 (vezi www.expertforum.ro). Pe baza acestor date, corelate cu afiliarea politică a aleşilor locali, am calculat şi un indice al clientelismului: de câte ori e mai probabil să primeşti bani dacă eşti primar de-al puterii decât dacă eşti în opoziţie.
Concluziile sunt clare: am avut un maxim de clientelism politic în anii 2007-2008, când era de trei ori mai probabil să primeşti fonduri dacă erai primar din arcul puterii. Concluzia e valabilă pentru toate tipurile de transferuri de investiţii analizate şi cu precădere pentru Fondul de Rezervă, adesea menţionat. Maximul de clientelism a coincis cu perioada de creştere rapidă a bugetelor publice înainte de criză. Deci într-un stat cu instituţii slabe şi tradiţie clientelară, un aflux masiv de fonduri în bugetele publice poate să facă mai mult rău decât bine, ceea ce e o concluzie pesimistă pentru impactul real al cheltuirii de bani UE în România.
Interesant, din analiză reiese că cei mai favorizaţi primari au fost cei independenţi (rezultat regăsit şi în Republica Moldova) ceea ce sugerează că, într- adevar, alocările discreţionare sunt folosite deliberat pentru a încuraja migraţia politică a aleşilor locali: cum legea interzice transferul pe faţă la alt partid, ei o fac neoficial şi sunt recompensaţi cu prioritate pentru asta. In fine, administraţia locală a UDMR este singura care iese bine pe tot intervalul, indiferent de rotaţiile de putere; pare că aceasta e singura bază pe care am putut noi aşeza în România modelul consociaţional.
Una peste alta, atâta vreme cât aceste mecanisme rămân aşa, regionalizarea nu va schimba mare lucru: municipalităţile, în special comunele rurale, vor rămâne falite şi dependente de alocări clientelare, indiferent câte straturi de baroni sau voievozi punem deasupra lor ca să filtreze fondurile. Atâta vreme cât problema crucială e clientelismul, asta trebuie să discutăm, iar nu reorganizări care să schimbe forma şi să păstreze fondul.
Articol publicat de Evenimentul zilei
