Crima de la Otopeni sau cum îmi datorează mie 50 de euro comisarul şef Roşoagă

Acum un an şi jumătate, după o păţanie personală pe Otopeni, puneam pariu pe 50 de euro cu comisarul şef Dan Roşoagă, şeful Poliţiei Transporturi de atunci (poate şi azi, n-am verificat), că mafia interlopilor din aeroport e mai tare decât Poliţia, SRI, bodyguarzii privaţi şi toţi ceilalţi care mai mişună de sanchi pe acolo, înarmaţi până în dinţi. După ce inevitabilul s-a produs – adică unul dintre şuţii cunoscuţi, filmaţi continuu pe camerele de supraveghere şi protejaţi de autorităţi pentru diverse activităţi profitabile, a ucis-o pe japoneza Yurika Masuno –, e cazul ca d-l comisar şef să onoreze masa. Aveţi mai jos povestea mea din decembrie 2010 ca să judecaţi singuri dacă îmi merit banii sau nu¹.

Aeroportul internaţional încă nu e gata de intrat în spaţiul Schengen. Dar gaşca de taximetrişti piraţi şi tupeişti care îşi fac veacul zi şi noapte în terminalul Sosiri de la Otopeni, băgătorii de seamă ai firmei Romprest care se învârt pe acolo şi, deasupra tuturor, agenţii Poliţiei Transporturi, pitiţi în subsol şi urmărind totul pe camere de supraveghere, sunt gata de mult. Oamenii de afaceri străini sunt aş­teptaţi cu drag la o ţeapă românească, într-o at­mos­feră interlopă pe care n-o mai găseşti nici la aeroporturile din Bel­grad sau Sarajevo.

Afacerea e bine unsă: firma Romprest afi­şează un puhoi de oameni prost calificaţi, în veste reflectorizante, ca să dea impresia că totul e sub control, dar aceştia nu văd, nu pricep, n-au atribuţii; oamenii ae­ro­portului îi urmăresc ca zbirii doar pe ta­ximetriştii autorizaţi, nu pe ăia nea­u­to­rizaţi; iar Poliţia Transporturi se plânge că n-are instrument legal să intervină.

Se câştigă bine din afacerea asta, între 50 şi 100 de euro la un drum, pentru câte un fraier de afacerist austriac neatent în ce maşină se suie sau en­gle­zoaice în vârstă care nu fac deosebirea între RON şi eu­ro. La capătul cursei, când se anunţă preţul real, se face enforcement cu ares­­tarea ba­gajelor şi a lap­to­pului, în ideea că străinul care ia ţeapă e prea ocupat ca să reclame. Din încasări, se face chetă prin in­ter­mediul Mecanicului, unul dintre co­or­donatorii reţelei de băieţi un­suroşi ce ştie bine tabla împărţirii cu au­torităţile. Cam 50 de euro pe zi de cap, din ce se aude.

Şi, cum e omul când are bani, la un mo­ment dat, vrea şi puţin amuzament, să treacă vremea mai uşor, în special în nopţile lungi de aşteptare. Aşa că inşii mai fluieră după o damă, mai fac bancuri în gu­ra mare, mai înjură câte un călător care le ignoră avansurile. La un moment dat l-au luat cu „mister, mister“ pe Radu Ber­ceanu, când era ministru, că era cu spa­tele şi nu l-au recunoscut. Omul s-a ofus­cat şi a strigat cu glas mare că gata, ter­mină cu ţigănia de la Otopeni. Lucru care s-a şi întâmplat – o săptămână, după care lucrurile au revenit la normal, semn că atâta poate la noi un membru al gu­ver­nului, iar mai mult nu. După o săptămână, şpaga bate ordinul, fie el şi de ministru.

Zilele trecute, că tot întârziase avionul şi-mi sărise somnul, am făcut următorul experiment, în urma avansurilor agresive de la unul dintre cei trei aflaţi la agăţat în terminal: am apelat la autorităţi. După obişnuita cârâială ipocrită de jumăte de oră, în care toţi se făceau că nu pricep (că nu ştim a cui e competenţa, că nu ştim cum îl cheamă pe şeful, că nu ştim unde e poliţia şi cine trebuie s-o cheme), apar în fine cei doi agenţi de serviciu. S-au făcut că-i caută pe împricinaţi, care fireşte că se evaporaseră, şi mi-au zis: „Vai, ce bine că ne-aţi sesizat, lăsaţi-ne un nume, un telefon, ne ocupăm“.

Şi s-au ocupat, în felul lor. După două zile mă întorceam din altă călătorie. La ieşire, aceiaşi băieţi, care m-au identificat rapid ca fiind „omul cu scandalul de data tre­cută“, numai că de astă dată îmi ştiau şi numele. Pe care eu nu-l dădusem decât po­liţiştilor. Deci m-am dus la biroul Po­liţiei, care am constatat că se află într-un subsol al terminalului Plecări, dar nu ca să depun plângere (nu-s nebun, ar fi tre­buit să dau toate datele din buletin şi n-am vrut să mă trezesc cu Mecanicul la uşă), ci doar să mă conving de un lucru. Într-adevăr, lângă televizorul unde po­li­ţiştii „fără instrument legal“ se uită la meci, există camere de supraveghere pe care se văd perfect, în timp real, băieţii ce prestează activităţi ilegale.

Când are el interes, Big Brother func­ţio­nează: un şofer autorizat mi-a spus că fu­sese amendat pentru că s-a dat jos din maşină şi a mers la toaletă. Într-un obi­ectiv de maximă securitate precum Ae­ro­portul Otopeni, este ridicol să te cheme Po­liţie şi să pretinzi că n-ai lege şi metode să elimini o activitate ilegală şi o sursă de turbulenţă şi deranj, la care te zgâieşti 24 din 24 pe cameră. Dacă mie mi-a luat doar o oră să mă prind de toate detaliile de mai sus, nici lor n-ar trebui să le ia mai mult de o zi să elimine problema, cu instrumente strict legale, flagrante în civil etc. Şi, în plus, să afle cum a ajuns iden­titatea mea la rackeţi.

Sigur, cazul în sine e un fleac. Dar este exact genul de fleac ce se multiplică de sute de ori la scara României, în văzul cetăţenilor, decredibilizând Poliţia ca instituţie. Zilele viitoare, am iar un drum de făcut. Pun pariu cu d-l comisar şef Ro­şoagă că, la întoarcere, băieţii lu’ Me­ca­ni­cul & comp vor fi tot acolo, la prestat, în terminalul Sosiri internaţionale, iar su­bor­donaţii săi tot în subsol, la butoane. Pariu pe 50 de euro. //

Nota:

1. Cf. Evenimentul Zilei, 7 decembrie 2010.