Cu Ponta printre dictaturi şi Băsescu la Operă

Inconsecvenţa pe fleacuri arată cu câtă naturaleţe tinerii noştri politicieni sunt gata la propagandă neruşinată pe mize minore.

La finalul actului IV din Nabucco, când ma­rele rege acceptă în fine cuvântul dom­nului, idolul Baal cade la pământ sfă­râ­mându-se în bucăţi, iar poporul ales e li­ber să se întoarcă acasă şi să reclădească Ierusalimul. N-ar fi rău să ne eliberăm şi noi în fine de acest idol de proiect la care ne-am în­chinat timp de 15 ani, de pe vremea când consilierii pre­şedintelui Cons­tan­ti­nes­cu în­cepuseră să tragă cu carioca pe hartă mari con­ducte stra­tegice prim­pre­jurul Mă­rii Negre, ale căror realism sau utilitate au fost mereu sus­pe­c­te.

Ponta e forţat să o facă, dacă tot a avut ghi­nionul ca anunţarea eşecului pro­iec­tu­lui Nabucco (nume de rău augur de la bun început) să se suprapună cu vizita lui în Azer­baidjan. Turneul lui oricum bate re­cordul de bizarerie, măcar şi pentru aceea că nu i s-a comunicat deloc poporului sco­pul şi durata vizitei prin Asia Centrală. Fo­tomontajele cvasi-turistice de pe site-ul gu­vernului sunt bune pentru reportajele lui Aristide Buhoiu, dar nu ne lămuresc de­loc care a fost treaba cu Uzbekistan, Hong Kong, Macau ş.a.m.d.

D-l Ponta a folosit în acest turneu bă­trâ­nul avion al lui Băsescu, ăla vechi şi mare consumator de kerosen, după ce tot el fă­cuse caz de existenţa aeronavei şi spusese că o taie din bugetul pe 2013 – unde, la drept vorbind, nici nu există, fiind în­chi­ri­ată de preşedinte cu ziua, exact cum a fă­cut acum şi premierul. Inconsecvenţa asta pe fleacuri n-are consecinţe electorale la noi, însă arată o dată în plus cu câtă na­tu­raleţe tinerii noştri politicieni sunt gata la propagandă neruşinată pe mize minore.

Gafele de substanţă sunt mai greu de jus­ti­ficat însă: pentru ce s-a mai dus în Azer­baidjan, dacă la ora aceea ştia că Nabucco nu mai e, iar pe azeri nu-i in­teresează Arpechim-Olt­chim? Că astea se bat în cu­ie dinainte, de delegaţii teh­nice, premierii nefăcând de­cât să parafeze un succes atunci când el există. Doar ca să ne facem de râs cu o vizită asimetrică – gazdele fiind reprezentate de vice-premier – în care noi în­cer­căm să-i încălzim cu glu­mi­ţe despre Eurovision, iar ăia stau ca sfinc­şii şi zic, nu, nu ne interesează oferta?

La fel în Kazahstan şi Uzbekistan: nu ştim ce căutam de fapt, în afară de poze pentru Facebook-ul guvernului prin capitalele futurist-deprimante, ca din Jocurile Foa­mei, ale dictatorilor post-sovietici de pe drumul mătăsii. În cel mai straniu episod al vizitei, premierul Ponta a stat un sfert de oră pe telefon ca să anunţe tele­vi­ziu­nilor române, direct din Taşkent, un plan strategic de reformă a administraţiei pu­blice până la finalul lui 2013, „cum n-a mai fost altul de 23 ani“. Nu cred că USL are vreun plan sau dorinţă să reformeze administraţia; dar dacă ar avea, asta era tema de discuţie acum, din Asia Centrală? Primăriile lui Dragnea se reformează pe roaming, din ţinuturile lui Ghingis Han?

Deşi a călătorit mult mai aproape, doar pâ­nă la Consiliul European, deci nu are scu­za de jet-lag, preşedintele Băsescu a vrut şi el să onoreze săptămâna populistă bur­zuluindu-se la nu se ştie cine: dacă Na­buc­co n-a ieşit, atunci noi ne vom lua soar­ta în mâini şi vom avea o strategie ener­ge­tică naţională – a se reţine, na­ţio­nală – fă­ră să mai aşteptăm aprobarea Eu­ropei. Ca­re, iată, ne lasă din braţe la greu, perfidă ca totdeauna, urmând ca noi să ne mo­bi­lizăm râul, ramul şi mai nou piatra seacă (recte, şisturile) pentru a o scoate la capăt cu energiile alternative.

Nu-i prima oară când preşedintele zdrăn­găne pe coarda acestor conspiraţionisme şi victimizări mult-iubite de popor şi co­mentatorii de Cişmigiu; dacă toţi o fac, el de ce nu? Pe popor nu-l vei convinge în veci cu argumente raţionale că varianta aleasă de azeri, cea către Adriatica, este realmente mai economică (pentru ei), mai puţin riscantă şi mai rapid de realizat. Şi că suntem absurzi când, pe de-o parte, vedem lumea şi economia globală ma­ne­vrate machiavelic, după interese politice, dar pe de altă parte, acuzăm UE că nu a fo­losit pârghia presiunilor politice pentru a promova un proiect de trei ori mai scump decât alternativa, doar pentru că ăsta era varianta care ne interesa pe noi. Ca la Liga lui Mitică, înjurăm aranjamentele de culise doar pentru că n-am reuşit şi noi să in­trăm în ele.

În rest, aş reţine cuvintele comisarului pen­tru energie Ottinger, care, într-un dia­log scurt şi clar pentru care îi felicit pe co­legii de la HotNews, a spus, probabil în za­dar, câteva adevăruri care ar trebui să ne bucure dacă n-am fi aşa paranoici. Unu: că, în ciuda disfuncţiilor şi jocurilor de in­terese, UE e totuşi diferită de statele foste sovietice: în Europa statele guvernează, iar companiile fac proiecte, nu invers. Şi doi: că nu e bine să te agăţi de mari pro­iecte „strategice“, precum Nabucco, aşa cum facem noi de 15 ani, pentru că ele sunt mai puţin importante decât par la pri­ma vedere. În general, dar în special pen­tru o ţară ca România, care nu e nici aşa dependentă de gazul rusesc, nici lipsită de resurse proprii. Contează mai mult o în­treagă sumă de lucruri mici şi practice, mai puţin spectaculoase, dar executate la timp. De exemplu, interconectările ener­getice peste graniţele statelor membre, ca­re creează flexibilitate şi diversitate. Va, pen­siero, sull’ali dorate...

Sorin Ioniţă este analist de politici publice ExpertForum (EFOR).