De același autor
Inconsecvenţa pe fleacuri arată cu câtă naturaleţe tinerii noştri politicieni sunt gata la propagandă neruşinată pe mize minore.
La finalul actului IV din Nabucco, când marele rege acceptă în fine cuvântul domnului, idolul Baal cade la pământ sfărâmându-se în bucăţi, iar poporul ales e liber să se întoarcă acasă şi să reclădească Ierusalimul. N-ar fi rău să ne eliberăm şi noi în fine de acest idol de proiect la care ne-am închinat timp de 15 ani, de pe vremea când consilierii preşedintelui Constantinescu începuseră să tragă cu carioca pe hartă mari conducte strategice primprejurul Mării Negre, ale căror realism sau utilitate au fost mereu suspecte.
Ponta e forţat să o facă, dacă tot a avut ghinionul ca anunţarea eşecului proiectului Nabucco (nume de rău augur de la bun început) să se suprapună cu vizita lui în Azerbaidjan. Turneul lui oricum bate recordul de bizarerie, măcar şi pentru aceea că nu i s-a comunicat deloc poporului scopul şi durata vizitei prin Asia Centrală. Fotomontajele cvasi-turistice de pe site-ul guvernului sunt bune pentru reportajele lui Aristide Buhoiu, dar nu ne lămuresc deloc care a fost treaba cu Uzbekistan, Hong Kong, Macau ş.a.m.d.
D-l Ponta a folosit în acest turneu bătrânul avion al lui Băsescu, ăla vechi şi mare consumator de kerosen, după ce tot el făcuse caz de existenţa aeronavei şi spusese că o taie din bugetul pe 2013 – unde, la drept vorbind, nici nu există, fiind închiriată de preşedinte cu ziua, exact cum a făcut acum şi premierul. Inconsecvenţa asta pe fleacuri n-are consecinţe electorale la noi, însă arată o dată în plus cu câtă naturaleţe tinerii noştri politicieni sunt gata la propagandă neruşinată pe mize minore.
Gafele de substanţă sunt mai greu de justificat însă: pentru ce s-a mai dus în Azerbaidjan, dacă la ora aceea ştia că Nabucco nu mai e, iar pe azeri nu-i interesează Arpechim-Oltchim? Că astea se bat în cuie dinainte, de delegaţii tehnice, premierii nefăcând decât să parafeze un succes atunci când el există. Doar ca să ne facem de râs cu o vizită asimetrică – gazdele fiind reprezentate de vice-premier – în care noi încercăm să-i încălzim cu glumiţe despre Eurovision, iar ăia stau ca sfincşii şi zic, nu, nu ne interesează oferta?
La fel în Kazahstan şi Uzbekistan: nu ştim ce căutam de fapt, în afară de poze pentru Facebook-ul guvernului prin capitalele futurist-deprimante, ca din Jocurile Foamei, ale dictatorilor post-sovietici de pe drumul mătăsii. În cel mai straniu episod al vizitei, premierul Ponta a stat un sfert de oră pe telefon ca să anunţe televiziunilor române, direct din Taşkent, un plan strategic de reformă a administraţiei publice până la finalul lui 2013, „cum n-a mai fost altul de 23 ani“. Nu cred că USL are vreun plan sau dorinţă să reformeze administraţia; dar dacă ar avea, asta era tema de discuţie acum, din Asia Centrală? Primăriile lui Dragnea se reformează pe roaming, din ţinuturile lui Ghingis Han?
Deşi a călătorit mult mai aproape, doar până la Consiliul European, deci nu are scuza de jet-lag, preşedintele Băsescu a vrut şi el să onoreze săptămâna populistă burzuluindu-se la nu se ştie cine: dacă Nabucco n-a ieşit, atunci noi ne vom lua soarta în mâini şi vom avea o strategie energetică naţională – a se reţine, naţională – fără să mai aşteptăm aprobarea Europei. Care, iată, ne lasă din braţe la greu, perfidă ca totdeauna, urmând ca noi să ne mobilizăm râul, ramul şi mai nou piatra seacă (recte, şisturile) pentru a o scoate la capăt cu energiile alternative.
Nu-i prima oară când preşedintele zdrăngăne pe coarda acestor conspiraţionisme şi victimizări mult-iubite de popor şi comentatorii de Cişmigiu; dacă toţi o fac, el de ce nu? Pe popor nu-l vei convinge în veci cu argumente raţionale că varianta aleasă de azeri, cea către Adriatica, este realmente mai economică (pentru ei), mai puţin riscantă şi mai rapid de realizat. Şi că suntem absurzi când, pe de-o parte, vedem lumea şi economia globală manevrate machiavelic, după interese politice, dar pe de altă parte, acuzăm UE că nu a folosit pârghia presiunilor politice pentru a promova un proiect de trei ori mai scump decât alternativa, doar pentru că ăsta era varianta care ne interesa pe noi. Ca la Liga lui Mitică, înjurăm aranjamentele de culise doar pentru că n-am reuşit şi noi să intrăm în ele.
În rest, aş reţine cuvintele comisarului pentru energie Ottinger, care, într-un dialog scurt şi clar pentru care îi felicit pe colegii de la HotNews, a spus, probabil în zadar, câteva adevăruri care ar trebui să ne bucure dacă n-am fi aşa paranoici. Unu: că, în ciuda disfuncţiilor şi jocurilor de interese, UE e totuşi diferită de statele foste sovietice: în Europa statele guvernează, iar companiile fac proiecte, nu invers. Şi doi: că nu e bine să te agăţi de mari proiecte „strategice“, precum Nabucco, aşa cum facem noi de 15 ani, pentru că ele sunt mai puţin importante decât par la prima vedere. În general, dar în special pentru o ţară ca România, care nu e nici aşa dependentă de gazul rusesc, nici lipsită de resurse proprii. Contează mai mult o întreagă sumă de lucruri mici şi practice, mai puţin spectaculoase, dar executate la timp. De exemplu, interconectările energetice peste graniţele statelor membre, care creează flexibilitate şi diversitate. Va, pensiero, sull’ali dorate...
Sorin Ioniţă este analist de politici publice ExpertForum (EFOR).
