De ce a fost bătut aşa rău PDL în alegeri?

Guvernul PDL a funcţionat ca o maşinărie care trage în direcţia corectă, dar una ineficientă şi plină de buşoane de alimentare pentru ploşniţe politice.

Cum sportul naţional zilele astea, în afară de purtat papioane, este explicarea re­zultatelor alegerilor locale, o să-mi încerc şi eu mâna amatoare pe subiect. Nu de alta, dar dacă-i asculţi pe specialişti, mai rău te con­fuzezi – ceea ce confirmă încă o dată că trecutul e mai greu de prezis decât vi­itorul, iar concluziile de­pind de umoarea co­men­ta­torului.

Lucrurile nu-s aşa com­pli­cate, cred, dar, pentru as­ta, primul lucru de eli­mi­nat este molozul verbal „eu sunt ade­vărata dreaptă, nu tu“, pe care îl ge­ne­rează hârjoneala continuă a PDL cu PNL. Nu că stânga şi dreapta n-ar conta deloc la noi, cum spun unii, dar aceste etichete au stat destul de strâmb în ultimii 20 de ani pe borcanele politice româneşti.

De fapt, au existat două clivaje majore care au orientat viaţa politică şi de-a lun­gul lor s-a dat bătălia centrală. În anii ’90, clivajul a fost anticomunism vs. suc­cesiunea PCR, ideile fluturate sau sugerate de partide (privatizare, reformă, res­ti­tu­i­rea proprietăţii, sau contra acestora) sunt cele după care s-a orientat lumea la vot. Clivajul încă putea fi modelat ca unul stânga-dreapta, cu precizări.

În schimb, în anii 2000, bătălia politică s-a mutat pe falia majoră corupţie-an­ti­corupţie şi nu a mai avut nicio legătură cu doctrina afişată de partide. Pe asta s-au pierdut alegeri şi s-au rupt coaliţii, cu im­pact major asupra guvernării. Ceea ce nu înseamnă că de-o parte a fost o tabără pro­corupţie oficial, prin documente scrise, iar dincolo nişte băieţi 100% curaţi. Re­toric, toate partidele au fost anticorupţie – cum să fi fost altfel? –, dar diferenţa apare prin ce au făcut ele în practică.

Tabăra A ar fi vrut păstrarea justiţiei con­trolate politic şi promovarea anticorupţiei ca strategie pur virtuală, de uz în dialogul ipocrit cu UE. Mulţi actori din tabăra B ar fi fost şi ei încântaţi cu as­ta, dar prin diverse trucuri mâna lor a fost forţată de o minoritate activă (Macovei, Băsescu, parte din so­ci­e­ta­tea civilă) să voteze cu ini­ma îndoită, pur tactic, pen­tru ANI, DNA, declaraţii de avere publice etc. Astfel că, deşi anticorupţia n-a avut ni­ciodată susţinere ma­jo­ri­tară reală în legislativ sau guvern, tras-îm­pins, unele lucruri au luat viteză.

Bascularea pe faţă a PNL şi UDMR către tabăra A în mandatul 2005-2008 a făcut-o de departe dominantă numeric. Însă ea n-a putut opri tăvălugul care se pornise, deşi a încercat să anihileze cele mai in­comode instituţii anticorupţie, parţial din cauza presiunii europene, parţial de teama votanţilor taberei B, dintre care unii chiar luaseră de bună promisiunea unei gu­ver­nări curate.

Două lucruri s-au schimbat radical între 2008 şi 2012. Guvernul PDL s-a luptat cu criza şi a impus un program de aus­teri­ta­te, inevitabil şi corect, dar, în paralel, par­tidul s-a baronizat şi a cedat controlul mi­nisterelor unor feudali cu agendă se­cun­dară de tabără A, înstrăinând electoratul mai informat sau idealist. A funcţionat ca o maşinărie care trage în direcţia corectă, dar una ineficientă şi plină de buşoane de alimentare pentru ploşniţe politice.

În al doilea rând, confruntat cu criza eco­nomică severă, o parte din electoratul ta­berei B şi-a schimbat explicabil ordinea de priorităţi: cele materiale gen leafă şi frustrare la adresa celor care au tăiat-o au trecut în faţa celor idealiste. Sigur, oa­me­nii se indignează în continuare faţă de „ne­dreptate“, dar prin asta înţeleg „ne­no­ro­ciţilor, mi-aţi redus pensia“ (deşi pensiile nu s-au redus, dar dacă asta au spus me­reu unii la TV şi încă repetă, aşa a rămas).

În plus, cum DNA căpătase între timp au­tonomie şi începuse să grebleze prin ad­ministraţia PDL, o parte importantă a votanţilor loviţi de criză au glisat către ta­băra A, unde discursul legitim e „a, şi ăş­tia fură, deci mai bine cu baronii ăilalţi, care fură la fel, dar măcar promit lefuri mai mari, redeschiderea spitalelor-fan­tomă şi în general să termine cu auste­ritatea asta nenorocită“. Alţii, conştienţi că austeritatea e inevitabilă, s-au scârbit de PDL din cauza disfuncţiilor vizibile ale maşinăriei şi au sperat într-o alternativă antisistem, care n-a mai venit. (Decât, par­ţial, la Bucureşti, unde un activist cu zero resurse şi cu o mână de studenţi voluntari a adunat în 20 de zile jumătate din scorul marelui PDL, de unde se vede ce aşteptare exista.)

Şi aşa ajungem la momentul iunie 2012 şi dezastrul electoral al PDL, care n-ar fi fost mult diferit nici dacă partidul era încă la guvernare, cum îşi imaginează unii lideri machiavelici. Privind înainte, au două op­ţiuni pentru toamnă. Prima ar fi să ins­ta­leze o conducere orientată înăuntru, către maşinăria de partid, activişti şi cadrele locale enervate pentru cum au fost tocate de procuratură, chiar când ai lor aveau pu­terea, lucru fără precedent în România ultimilor 100 de ani. Ar fi o bătălie de ari­er­gardă, pentru limitarea pagubelor şi în speranţa revenirii peste nişte ani la pu­tere, că spargerea USL, principala armă de campanie a PDL în ultimele luni, s-a do­vedit wishful thinking.

Marea problemă ar fi că, fie şi dacă se con­servă votul politic actual (22%, ceea ce e oricum greu după ce ai pierdut consiliile ju­deţene), noul sistem electoral majoritar, cu care PDL a cochetat şi el prosteşte, poa­te transforma un 22% vot în 11% mandate parlamentare. A doua opţiune ar fi să aleagă o conducere care să recupleze cu masa mare de votanţi potenţiali ai taberei B, dincolo de activul de partid şi clienţii direcţi ai acestuia. Ceea ce nu mai merge doar prin cumpărare de oameni sau PR (ori­cum inept), ci prin viziune şi îm­bră­ţi­şarea sinceră a agendei bunei guvernări. //