De același autor
După modul cum a fost conceput, POS-DRU n-ar fi dat rezultate nici dacă era administrat de suedezi.
Parcă niciunul dintre cele şapte programe operaţionale sectoriale (POS) pe care a fost organizată asistenţa UE la noi în ţară nu e atât de contestabil precum cel pentru Dezvoltarea Resurselor Umane (POS-DRU, gestionat de Ministerul Muncii). Nu e bine să te citezi singur cu texte din trecut ca să arăţi câtă dreptate ai avut şi cum nu te-a ascultat lumea, că aşa dai în megalomanie. Deci n-am să reiau avertismentele incluse în rapoarte de evaluare sau texte mai academice, care spuneau în esenţă un lucru fundamental: după modul cum a fost gândit şi construit, POS-DRU nu avea cum să funcţioneze bine, indiferent ce zmei supercompetenţi ar fi fost la conducerea sa (n-a fost cazul, oricum).
Spre deosebire de celelalte cinci programe majore (şi la fel cu al şaptelea, dar care este mititel şi neglijabil), POS-DRU este o sorcovă de obiective nobile, dar vagi, puse sub eticheta înşelătoare de „investiţie în resursa umană“. Asta acoperă orice: training, recalificări, conştientizări, campanii de tipărit fluturaşi cu pălăvrăgeală despre grupurile defavorizate etc. Dacă la Transport, Mediu sau POR se fac nişte chestii tangibile – drum, pod, groapă de gunoi, telegondole –, încet, prost sau deloc, dar în tot cazul există un produs final care poate fi pipăit, măsurat şi eventual înjurat, cu POS-DRU se intră în domeniul alunecos al intangibilului. E uşor să aduni treizeci de oameni într-o sală, să scrii pe ei şomeri, ucenici sau profesionişti romi şi să bifezi că s-a făcut acţiunea, dar mult mai greu să măsori dacă s-a atins cu adevărat obiectivul final: mai buna integrare socială, angajabilitatea etc.
Ca atare, după cum era perfect previzibil, POS-DRU a devenit o maşinărie de rent-seeking lejer, pentru că aici n-ai nevoie nici măcar de investiţiile de milioane de euro în maşini şi echipamente ale asfaltangiilor. Programul a puit în jurul său o întreagă ciupercărie de consultanţi, fundaţii fantomă şi şmecheri judeţeni bine conectaţi la reţeaua ministerului, cu capacitate zero de a face ceva relevant, dar cu dosare pline de acreditări şi ştampile. Strategia lor de supersucces în toţi aceşti ani a fost să se folosească de influenţă pentru a obţine proiectele, bine căptuşite cu mii de euro pe lună pentru poziţiile de „experţi în resurse umane“ care se pricep la ce îngroapă pisica şi apoi să angajeze doi-trei contabili dezgheţaţi care să execute plăţile procedural corect şi să pună ştampila pe colţul care trebuie al zecilor de kilograme de rapoarte administrative, acesta fiind singurul element verificabil de autorităţi.
Credeţi că familia Botiş de la Bistriţa a fost o excepţie? Vă înşelaţi: ei sunt mai curând regula, excepţia fiind organizaţiile onorabile şi cu adevărat prestatoare de servicii utile. Aceştia se luptă să supravieţuiască exact ca profesorii de gimnaziu buni şi performanţi – nu ajutaţi sau premiaţi de sistem, ci mai curând în pofida acestuia. Ca să nu mai vorbesc de centralele sindicale, mari susţinători ai acestor proiecte în toată Europa, deoarece prin cutumă au o felie importantă de fonduri pusă deoparte, pe care şi-o adjudecă de drept.
În partea cealaltă, birocraţia ministerială speriată, văzând ce se întâmplă şi că e imposibil să obţii vreun efect real cu asemenea maşinărie gândită prost din principiu şi bătută în cuie în perioada de dinainte de aderare la UE, caută să compenseze şi să se acopere prin exces de proceduri şi hipercorectitudine (înţeleasă ca formalism orbesc preocupat de proceduri complicate complet în dauna fondului proiectelor). Ar fi câte ceva de făcut pentru a remedia situaţia, dar, din păcate, lucrul cel mai raţional şi eficient – renunţarea completă la POS-DRU aşa cum arată el acum şi startul de la zero – nu este posibil după regulile rigide ale UE.
Ne vom târî prin urmare înainte, cheltuind cât vom putea din suma imensă de 3,7 miliarde de euro, cu care se puteau face lucruri mult mai utile într-o ţară ca România (pentru comparaţie, tot programul Transport, cu autostrăzile, căile ferate şi amenajările scumpe de pe Dunăre, se ridică la 4,5 miliarde de euro). Şi ne vom iluziona că din cauza corupţiei sau a „birocraţiei“ nu ajungem să vedem efectele proiectelor din POS-DRU, când, de fapt, după modul cum a fost conceput, el n-ar fi dat rezultate nici dacă era administrat de suedezi. //
