De același autor
Miza bătăliei politice duse acum în Europa – şi în crescendo, în România – nici nu mai este stânga versus dreapta, ci indignare legitimă şi informată versus jacquerie distructivă bazată pe instincte primare, pe care unii o aşteaptă cu nerăbdare, ca pe A Doua Venire.
Privesc cu tristeţe şi îngrijorare cum se îngustează spaţiul pentru discuţie raţională în România (despre Casa Regală, criză, soarta zonei euro sau orice altceva) sau aiurea, chiar în momentele când lumea trece prin situaţii dificile, iar cetăţeni, care altădată păreau întregi la minte, încep să tropăie cu copite de rinocer. De exemplu, preşedintele ceh Klaus, care tocmai a cerut armatei să apere ţara de globalizare şi unificare europeană. Una e să fii eurosceptic, alta este să te alături oficial echipei Lady Gaga.
Şi la noi, unii cu care puteai avea diferenţe de opinii, dar obişnuiau să producă măcar argumente, au început să secrete bilă şi ideologie. (Opinia fiind ceva la care ajungi după procesarea argumentelor; ideologia merge invers, de la concluzii gata confecţionate către adunarea selectivă din realitate doar a acelor elemente care, asamblate sucit şi ipocrit, justifică preconcepţii sau dintele contra cuiva.)
Pericolul unei derive populiste în asemenea vremuri tulburi e mai mare decât acum câţiva ani. Sistemul de guvernanţă şi clasa politică trebuie scuturate şi reformate, în România, în UE şi în lume, în general. Scuturarea este însă o condiţie necesară, dar nu suficientă – la fel de important este ce pui în loc, după ce ai analizat şi înţeles cauzele problemelor de azi; iar dacă se poate, cele reale, nu imaginare. Or, aici apare tentaţia de a încuraja iraţionalitatea şi escapismul milenarist, doar din dorinţa bolnavă de popularitate şi audienţă în rândul unui public derutat şi cuprins de frisoane.
Nu e vorba doar de politicieni, de la care nici nu te aştepţi la altceva, dar şi de unii care ar trebui să înţeleagă mai bine ce se întâmplă – comentatori ca Krugman, Stiglitz sau profesori de tot felul care fac vizite la taberele de corturi din Zuccotti Park şi spun prăpăstii, doar ca să se vadă citaţi în ziar, să devină populari printre studenţi şi să-şi consolideze astfel titularizarea la catedră. Se vede că mulţi nu cred 100% din ce zic, dar sunt îmbătaţi de ocazia de a perora şi a juca în ochii ucenicilor rolul „zguduitorilor de sistem“, fie aruncând cu blamul aiurea în stânga şi în dreapta, fie predicând tot felul de teorii economice voodoo, care în esenţă vor să demonstreze că este posibil să mănânci la nesfârşit mai mult decât produci şi că doar din reaua voinţă a cuiva acest festin social a fost suspendat pe moment.
Se uită o vorbă înţeleaptă spusă cu decenii în urmă de un membru al societăţii Mont Pelerin despre sindicate: „observând că, dacă scuturi mărul, cad nişte mere, unii au tras concluzia că merele cresc chiar ca urmare a acţiunii de scuturare“. Se uită şi că în istorie funcţionează legea efectelor neintenţionate, menţionată mai sus: dacă acceptăm în mod ipocrit că orice indignare e bună ca să „îi dăm jos pe ăştia“, s-ar putea ca ceea ce urmează să nu fie blânda utopie umanist-ecologistă pe care o visează mulţi, ci ceva mult mai urât, de culoare maro.
Poporul indignat nu arată mereu ca un campus studenţesc într-o reeditare pitorească a lui ’68 parizian, ci şi, uneori, ca defilările Jobbik din Ungaria vecină, partid care a identificat rapid şi pe înţelesul maselor vinovaţii pentru dificultăţile actuale: ţiganii de acasă, jidanii care conduc UE şi finanţa mondială, dar în general toţi alogenii care conspiră ca să înrobească poporul maghiar. Transpuneţi asta în orice ţară, din Marea Britanie şi Olanda până în Bulgaria vecină, şi veţi vedea că nu-i nevoie să schimbi decât mici elemente de decor ca reţeta să funcţioneze.
Raţiunea nu joacă cine ştie ce rol în asemenea construcţii, care în vremuri grele au la bază emoţia mulţimilor. E adevărat, capitalismul a avut un PR catastrofal în ultimii ani, lăsându-se echivalat în imaginea publică cu un mare cazino financiar, iar nu cu spiritul sobru al muncii disciplinate, modestiei şi chiverniselii, aşa cum l-a descris Max Weber, existent şi acesta în tot acest timp. E la fel de adevărat că nimeni n-ar muri zilele astea eroic având pe buze lozinca „libertate pentru pieţe“.
Însă nici măcar protestatarii care vor să ocupe Wall Street nu pot ignora că indispensabilele lor IPad-uri şi IPhone-uri au fost produse de antreprenoriatul capitalist scornit odată cu Revoluţia Industrială, nu de statul asistenţial sau de sindicate, iar asta e adevărat pentru tot ceea ce-i înconjoară, de la ţevile pentru apă potabilă la mâncarea pe care o pun pe masă, calea ferată şi până la asistenţa medicală modernă.
Nu trebuie să uite nici că, dacă excesele şi proastele practici ale marii finanţe sunt de blamat, rădăcinile isteriei antibancare generalizate vin din Evul Mediu, când aveau puternice conotaţii antisemite. Să nu supraestimăm măsura în care s-a schimbat natura umană de atunci până azi: nu o minoritate, ci o largă majoritate a societăţii moderne practică diverse forme de neoobscurantism, de la horoscoape, creaţionism, medicină alternativă până la diverse excese eco-panteiste. În situaţii de stres social, ca acum, tentaţia e la fel de mare ca atunci de a simplifica prin personalizare fenomene economice complexe, greu de priceput, şi a găsi ţapi ispăşitori către care să fie dirijată ostilitatea maselor. Democraţiile, în special cele prost guvernate, sunt experte în aşa ceva, iar speculanţii de asemenea idei abundă, cum se vede.
Nu e mare diferenţă între retorica lui Marine le Pen („infernala maşinărie neoliberală“) şi ce auzi de la unii sindicaliştii sau intelectuali greci (sau români), căzuţi în paranoia lor seculară, că cineva a complotat pentru ca ţara să intre în faliment şi să fie vândută la bucată. Nu contează că Grecia (sau România, Ungaria etc.) sunt state stipendiate masiv de Uniune: creierul uman are mecanisme ca să rezolve această disonanţă, ce îi permit să ignore fapte elementare şi să construiască poveşti fanteziste confirmând propriile aşteptări.
Miza bătăliei politice duse acum în Europa – şi în crescendo, în România – nici nu mai este stânga versus dreapta, ci indignare legitimă şi informată versus jacquerie distructivă bazată pe instincte primare, pe care unii o aşteaptă cu nerăbdare, ca pe A Doua Venire. Deoarece, urmându-l pe Troţki, cu cât va fi mai rău, cu atât va fi mai bine, pentru că sporesc şansele revoluţiei mondiale. //
