Jeanne d’Arc de Covasna sau războiul celor două cârpe

Când or să renunţe est-europenii la mitul de istoriografie romantică că primordialitatea din urmă cu un mileniu, într-un sens sau altul, influenţează drepturile civile contemporane?

„E ceva mai deprimant decât un slav ca­re se crede latin?“, zice o vorbă un­gu­rească răutăcioasă, citată în presa bri­ta­nică săptămâna trecută, evident cu re­fe­rire la români. După pres­taţia jenantă şi vag xe­no­fobă a lui Victor Ponta pe BBC, unde nu pricep de ce s-a dus ştiindu-se ne­pre­gătit – BBC (http://www.bbc.co.uk/programmes/p015nvvz) are totuşi alt re­pertoriu decât TV-urile ro­mâ­neşti, adică 1) preş sau 2) ţa­ţă agresivă –, nu e de mi­rare că n-avem presă bu­nă. Nici Ungaria n-are, cu per­formanţa ei galactică de a ajunge în câţiva ani, din elev model, oa­ia neagră a UE. Dar pe cine încălzeşte că două loaze se întrec în a-şi tăia singure cra­­ca?

Că veni vorba de loaze: n-am mai primit niciodată aşa noian de corespondenţă (da­că exclud pliantele lui Chiliman şi flu­tu­ra­şii din parbriz ai unora care insistă să-mi cumpere maşina, nu se ştie de ce) ca zilele astea, de când am postat pe Facebook câ­teva rânduri deloc măgulitoare despre ero­ina cu bentiţă de la liceul Körösi din Co­vasna. Sute de mesaje m-au inundat, semn că ceva fierbea în adânc şi aştepta să iasă la iveală.

Puţine erau aprobatoare; cele moderate îmi indicau corecţii fizice drastice, cu im­pact şi catapultare, ca în Tom şi Jerry sau Willy the Coyote. Şi de ce? Fiindcă am zis că tânăra Sabina, fata cu ură veşnică şi glo­bală pentru unguri, inoculată aparent de tatăl său, e o proastă mică dar cu tupeu, prevăzându-i o carieră în politică, unde vic­timizarea deplasată nu dă greş, dacă ne uităm la exemplul învăţătoarei fomiste ajun­să senatoare PC.

Acuma, într-un paragraf pe FB nu poţi de­talia: n-am zis că fata are deja plan de carieră sau contract la TV, cum au înţeles unii. Nici nu-i nevoie: oa­menilor cu instincte bune (exemplu, şo­vine) nu le ia mult să afle prin scurte ta­tonări calea că­tre succes. Nici că ex­hi­biţionismul pros­tesc e doar de partea asta a ba­rierei lingvistice fino-ugri­ce. Csi­bi Barna, ăl de spân­zura ma­nechine şi se filma sin­gur (semn de popu­la­ri­tate, nu?), n-are nici măcar circumstanţa minoratului: di­tamai plă­va­nul şi funcţionar public, te aş­teptai să fi depăşit vârsta mentală de 12 ani.

Însă nu asta e tema. Ce îngrijorează nu-i atât profesiunea de credinţă a junei Sa­bi­na, ci reacţiile de după. Pâlcuri de liceeni şi târgoveţi au lălăit afon prin pieţe „ba­talioane române-Carpaţii“, înrolaţi sub steagul acestei Jeanne d’Arc de Covasna cu tentă Barbie. Ideea centrală fiind mu­cles ungurilor, că sunteţi pe aici oaspeţi, nu băştinaşi ca noi, deci vă trimitem pa­chet „prin luncile din care aţi venit“ (?! citat autentic, postac generaţie tânără).

Alţii, mai elaborat, ne explică gestul prin fronda adolescentină şi mă trag pe mine de urechi pentru abuzul verbal aplicat fetei, care, nu-i aşa, ar putea să-i di­mi­nu­e­ze încrederea în sine, cu consecinţe în planul formării ca adult. Asta e reacţia grijulie, psiho-clinică. Să zicem, deşi tâ­năra nu pare genul uşor de lezat. Dar par­că fronda adolescentină însemna res­pin­gerea tradiţiei şi autorităţilor, în primul rând a generaţiei mature – luarea vieţii în piept, răsturnarea lumii etc. –, iar nu afi­şarea de convingeri conservator-şovine, cu citate respectuoase din tăticu’. Era vor­ba că la tinereţe suntem generoşi, votăm eco şi credem în iubire universală, nu în ură universală? Păi ce facem, Sabinuţa? E drept că revistele glossy şi emisiunile de ar­tă culinară ne învaţă că „sinceritatea“ şi „expimarea adevăratelor sentimente“ sunt valori supreme. Dar chiar aşa?

Aici intervine atitudinea nr. 3: prea dăm amploare unei hârjoneli de puşti. Gata, să trecem peste. N-aş zice nu, doar că tocmai dezbăteam dreptul de vot de la 16 ani – cum ar veni, Sabina&comp să voteze în 2014. Nu ştiu dacă în restul Europei sen­ti­mente fără echivoc precum cele ale junei, sau ale altor colegi, eventual secui, ar fi la fel bagatelizate. Eu cred că ar fi privite ca un serios eşec de sistem şcolar.

N-ar fi mai bine să le spunem elevilor, de mici, că una sunt polemicile istorice – noi am venit primii pe aici, ba nu, noi – care pot continua, în funcţie de ce se mai dez­groapă, şi alta drepturile politice şi ce­tă­ţenia de azi? Disputa ştiinţifică e pe eve­ni­mente vechi de peste 800 de ani; ce re­le­vanţă practică are azi cine a fost „cu ade­vărat primul“, că doar nu vorbim de imi­granţi sosiţi alaltăieri? Când or să renunţe est-europenii la mitul de istoriografie ro­mantică că primordialitatea din urmă cu un mileniu, într-un sens sau altul, in­flu­enţează drepturile civile contemporane?

Eu am mers suficient de des în HarCov ca să mă conving că poveştile cu nevorbitul sau neservitul clienţilor români sunt o ba­zaconie: în general te descurci onorabil în română, iar oamenii se poartă firesc. E drept, nu locuiesc mereu acolo ca român mi­noritar, deci pot să-mi imaginez că unele leşinături patriotic-retro ale secuilor te pot călca pe nervi, ca orice stridenţă pa­se­istă, precum butaforiile cu daci, romani şi vo­ie­vozi ale lui Ceaşcă din anii ’80, trans­mise, văd, miraculos şi în capul celor mici.

Îngrijorător nu e doar faptul că tinerii Csi­bi şi Sabina formează cuplete şi încep să-şi scoată ochii, ba pentru o bentiţă cu tri­colorul greşit, ba pentru un steag pus un­de nu trebuie, ci mai ales acela că adulţii le tolerează atitudinile de „frondeuri“, au grijă să nu fie cumva abuzaţi emoţional când „se exprimă“, dacă nu cumva se ală­tură de-a dreptul circului, ciomăgindu-se cu cozile de la drapel. Lecţia pentru ge­ne­raţiile mici e clară: xenofobia e scuzabilă, dacă nu chiar eroică. Creşteţi mari şi um­pleţi pământul cu alţii ca voi, dragii noş­tri, purtând mai departe flamura stră­bu­nilor, că totul e OK.

* Sorin Ioniţă este analist de politici publice ExpertForum (EFOR)