Macovei şi carnea românească de cal

Aparent, nu-i vreo legătură între cele două, dar undeva, pe dedesubt, conexiunea se face, trecând prin mintea şi reflexele electoratului român.

Nu ştiu ce şanse au Monica şi grupul re­formiştilor să scuture din letargie PDL la Convenţia Naţională de luna viitoare; dar hai să presupunem că, printr-un viraj al sorţii, ajung în vârful par­tidului. Întrebarea este: îl va face asta mai electabil pentru un public suficient de larg încât inflexiunea să se simtă ȋn sondaje? Sunt românii gata să audă ade­văruri neplăcute despre ei înşişi, cum d-na Macovei nu ezită să spună atunci când le crede, sau rămâne va­labilă regula, testată pe numere mari, că ultimul lucru pe care vrea electoratul să-l audă de la politicieni este adevărul, care e o proastă strategie de comunicare politică?

De altfel, tabăra reformistă pare con­şti­entă de nevoia de a face din nou partidul „simpatic“, de unde acum este antipatic, cum bine a punctat d-l Papahagi. Numai că pare să existe o contradicţie între acest deziderat şi modul de a fi auster, in­fle­xibil, ţinând oarecum de cultura publică protestantă, al Monicăi Macovei. Cultură care presupune că vina se asumă acolo unde e, nu se aruncă repede pe vecini, stră­ini sau pe pronia cerească. Nu doar că agenda ei nu ştiu dacă satisface publicul larg, dar mă întreb dacă îl satisface măcar pe cel îngust, cult, upmarket şi teoretic progresist pe care se presupune că l-ar avea deja în buzunar. Mi-e temă că anti-establishmentul nostru pe care mizează reformiştii e tot de tip escapist, adică o for­mă de bovarism politic occupy, gata pentru un party în stradă, dar nu şi pen­tru întrebările dificile.

Pentru că adevăratul anti-establishment înseamnă: a) să te baţi pentru idei grele şi care contează, nu cu ţinte lejere la modă; b) să mergi contra consensului chiar în grupul tău, atunci când acest consens e greşit, iar nu cu gaşca la linşaj pe cărări bătătorite (să ne amintim câţi au avut cu­rajul să spună adevărul în momente cheie şi câţi au fost viteji după război?); c) să lupţi nu neapărat eroic, homeric, cu vreun monstru supradimensionat în apla­uzele galeriei, ci să aperi teme impopulare printre prietenii tăi, ştiind că ai dreptate în minoritate şi că vei fi sabotat pe la spate, ridiculizat pe faţă, iar nimeni nu-ţi va face vreo statuie dacă învingi (dim­potrivă, vor spune că a fost meritul lor şi efortul tău n-a contat).

Are priză genul ăsta de demers la elec­toratul român azi? Care, ca şi cel bulgar de alături, urăşte corupţia, dar oboseşte rapid în lupta cu corupţii şi cade în relativisme; vrea Europa şi reforme, dar în acelaşi timp subvenţii şi energie ieftină de la ruşi; şi cultivă nonşalant dubla mă­sură, inclusiv la cel mai înalt nivel a ko­m­mentariatului (câte studiouri TV şi ziduri ale plângerii ar fi fost acum instalate în Piaţa Universităţii, exaltând revolta bul­gară, dacă mai era Boc prim-ministru)?

Câte alte profesoare potenţial eroine mai există prin popor, gata să facă greva foa­mei pentru bugetul educaţiei, pentru ca doar un an mai târziu, din postura de senator, să declare că n-a fost pentru asta decât vreo câteva zile, iar restul timpului pentru „statul de drept“, pentru sus­ţi­nerea căruia au şi intrat în partidul lui Voiculescu? Pe care, de altfel „aproape că-l iubesc“ cu sinceritate? Deranjează pe cineva toate aberaţiile astea ce jignesc in­te­ligenţa medie? După sondaje, pare că nu.

Privit din alt unghi, deşi ne-am ofuscat teribil când am devenit din nou „suspecţii de serviciu ai Europei“ în afacerea cărnii de cal, are aerul că doar din întâmplare am ieşit de data asta bine. Dacă facem ochii roată peste ţară, vedem că Occi­dentul are dreptate să fie suspicios: până la urmă, francezii şi-au găsit vinovatul, iar acesta a tras consecinţele, firma res­pectivă fiind silită să iasă complet din afa­cerea cu carne. Ăstimp, în România n-a fost nimeni vreodată scos din niciun bu­siness, deşi plutesc hoituri de animale pe lângă barajul Ciurel în Bucureşti şi, cum iese Inspecţia Veterinară din tradiţionala ei letargie interesată şi schiţează două-trei acţiuni de control, se umplu lacurile ţării cu tone de carne dubioasă debarasată de băieţii antreprenori care, altfel, dau lecţii la televizor şi se plâng de impozite.

Trăim în ţara indignărilor cu agendă per­sonală şi a dublei măsuri în toate cele, ne furăm singuri căciula zilnic, în proporţie de masă şi în văzul lumii, dar abia aş­teptăm să ne zică cineva de la Comisia UE „dă-te mai încolo“, că sărim de şapte coţi în sus şi ne solidarizăm sub drapelul vic­timizării istorice. Şi nu e vorba doar de clasa politică aici. Chiar sunt curios câţi ro­mâni se vor regăsi în agenda Macovei şi ce motive ingenioase se vor inventa ca să se justifice că n-au fost mai mult de 10%. Iar pentru toate astea este, în fond, vina ei. //