Minte-mă frumos, Gică Popescu!

Câţi copii din ţara asta visează să fie Gică Popescu şi câţi visează să devină procurori şi să apere legea?

A devenit celebru, de câteva zile, acel bloc din Craiova unde locatarii plătesc întreţinerea al­ternativ, la doi administratori: unul corect, iar unul impostor, acuzat de fals în documente şi delapidare, lucru cunoscut de toată lumea (aici: http://adevarul.ro/locale/craiova/foto-video-blocul-doi-administratori-locatarii-platesc-e-mai-ieftin-1_5316b6c10d133766a89dcfc1/index.html). Întrebaţi de ce continuă să achite în­tre­ţi­ne­rea la impostor, deşi ştiu că banii lor vor fi mânăriţi, res­pectivii răspund, „pentru că e mai ieftin“. Fabulos, nu?

Nu vreau să cad în clişee de etno-psihologie, deşi aş stâr­ni cascade de comentarii (deci audienţă), publicul nostru ne­ştiind că această disciplină s-a demodat de cel puţin o jumătate de se­col. Totuşi, numai eu văd aici o legătură cu di­lema existenţială recentă, dacă să fie sau nu graţiat fotbalistul condamnat Gică Popescu, le­gătura nefiind neapărat aceea că şi el e tot de prin zona Craiovei? Nu vi se pare că, brusc, că­pătăm acces la resorturile intime ale ra­por­tării românilor la lege, la semenii lor, la ches­tiunile publice în general şi finalmente la sca­ra de valori într-o societate? Şi că ăsta e de fapt subiectul cu adevărat interesant aici, iar nu soarta unui fotbalist-afacerist?

Cazul e prea nou ca să se fi făcut vreun son­daj de opinie pe tema graţierii sale, deci nu ştim cu adevărat „ce cred românii“. Însă fap­tul că populiştii de serviciu ai ţării din ultimii ani (Antonescu, Ponta, ultimul sprijinit de Zgo­nea) au dat năvală să ia partea infractorului, cu tot cu televiziunile şi ţuţerii din dotare, in­dică unde simt ei că stă inima norodului. Gro­sul votează pentru „minte-mă frumos, Gică, fă-mă la por­to­fel cu stil, cu sprezzatura, că tu eşti modelul meu în viaţă, cum erai şi când jucai în iar­bă, cu tine mi-am trăit eu prin delegaţie cele mai importante victorii ale vieţii mele de lo­ser, identificându-mă cu tine – ca român! – am fost şi eu oleacă campion, de pe ca­na­peaua mea deşelată, cu PET-uri goale de aşa-zisă bere ieftină prin preaj­mă“. Nu-i ăsta miracolul sportului, în fond: livrează dramă, suspans, apoi extaz, deci un sens existenţei, unor mase de oameni me­dio­cri (noi toţi) care stau cu fundul pe scaun şi nu vor fi în stare vreodată să facă ceva ge­nial, semnificativ sau măcar îndrăzneţ în viaţă?

Sincer, m-aş încrede în instinctele îndelung exer­sate ale politicienilor cel puţin la fel de mult cât într-un sondaj valid. (Colateral, asta ara­tă încă o dată ce păcat e că s-a rupt USL, din moment ce liderii săi au în continuare atât de multe lucruri fundamentale în comun.) Faptele nici nu contează prea mult: că marele Gicuţă n-a făcut doar evaziune fiscală pe niş­te venituri altfel corecte (precum cei cu care e comparat: Messi, tata lu’ Steffi Graf etc.), ci lu­cruri mai grave, de tip asociere mafiotă şi spă­lare de fonduri; că banii (o parte) i-a re­turnat la Fisc târziu şi inutil, sfătuit probabil de un avocat scump şi prost, aşa cum tind să aibă mafioţii, dar nu a recunoscut faptele din dosar, întinse pe ani de zile, alegând să ră­mâ­nă loial famigliei Becali.

Poporul simte instinctiv următoarele: aşa pro­ce­dau toţi în jurul lui în acest business sordid al fotbalului românesc, deci s-o fi gândit şi el că, dacă merge, de ce nu, că nu-i mai prost ca al­ţii? Dacă am fi putut, n-am fi făcut şi noi la fel, să punem deoparte nişte milioane? Iar acum, când a căzut, e corect să plătească oalele spar­te doar el şi gaşca lui (e drept, ma­re şi sem­ni­fi­cativă), iar nu toţi, de dinainte şi după? În plus, nu trebuie să-i dăm nişte cir­cumstanţe ate­nuante, pentru gloria pe care a adus-o ce­tă­ţii în arenă, precum vechii gla­diatori?

Mare chestie şi complet misterioasă în natura sa intimă e gloria asta a unui individ ce se răs­frânge asupra întregii comunităţi. S-au scris to­muri întregi pe subiect de sociologi şi is­to­rici mai calificaţi decât mine. Are aerul că, la fel ca în Sicilia clasică sau alte societăţi tra­di­ţionale, ea rămâne neştirbită, dacă înşeli şi furi comunitatea pe scară mare, dar urmând ti­pare consacrate: dai câte ceva îndărăt la să­raci; mergi regulat la biserică şi îi repari aco­perişul; păstrezi „onoarea“ şi legea tăcerii fa­ţă de tovarăşii de infracţiune, loialitatea de clan fiind mai importantă decât legea. An­tro­po­logul Edward Banfield, în cartea lui celebră Bazele morale ale unei societăţi înapoiate (1958), rezultat al cercetărilor de teren în (de­sigur) su­dul Italiei, numeşte asta „familism amoral“.

Însă doamne fereşte ca gloriosul sportiv – în cazul nostru, gimnastă – să facă ceva perfect legal, dar controversat în comunitate, precum pozatul nud într-o revistă, că atunci este ex­comunicată din sufletul poporului, a cărui onoa­re se cheamă că a fost mânjită inca­li­fi­cabil. Pentru această culpă nu există graţiere, iar performanţa trecută nu mai contează, deo­arece poporul nu se mai poate identifica emo­ţional cu fiica sa rătăcită. Aşa cum nu se poa­te identifica, la drept vorbind, nici cu pro­cu­rorul Ţuluş şi echipa lui, care, în ciuda pie­di­cilor şi a scepticismului general, a decapitat o mafie, cea a fotbalului, ce părea veşnică şi a oprit ca poporul să mai fie furat la buget. La ur­ma urmei, câţi copii din ţara asta visează să fie Gică Popescu şi câţi visează să devină procurori şi să apere legea?

Clar, nu? Atât doar mă întreb: ce-o fi în inima proas­petei ministrese de Finanţe, d-na Ioana Petrescu, devenită cunoscută în special prin pledoariile sale cam patetice şi juvenile con­tra evaziunii şi pentru datoria morală a ce­tă­ţe­ni­lor de a contribui la buget, când vede că şeful său, d-l Ponta, face pledoaria in­ver­să, pen­tru graţierea unui evazionist bogat, cu ar­gu­men­tul foarte antisocial democrat că e o ce­le­bri­tate? Oare îşi va depune demisia în mo­mentul când partidul care i-a făcut loc în gu­vern va trece prin parlament o lege a gra­ţierii şi am­nis­tiei ce va acoperi inclusiv astfel de cazuri?

* SORIN IONIŢĂ este analist de politici publice ExpertForum (EFOR).