De același autor
S-ar putea sa enervez pe multi dintre dvs. cu ce voi spune aici, asa ca mai bine arunc de la inceput ideea principala pe masa, ca sa puteti trece repede la alt articol, mai ales daca aveti alergie la concepte aride precum cerere si oferta. Pe scurt, eu nu cred ca producatorii si vanzatorii de benzina, tigari sau alimente sunt responsabili in ultima instanta atunci cand preturile cresc, ci noi, consumatorii, care solicitam cu tot dinadinsul aceste scumpiri prin puterea noastra de cumparare sporita. Iar ce face statul - urca sau coboara TVA, accizele sau alte impozite - nu are mare influenta asupra fenomenului (intre limite rezonabile, bineinteles). 
Stiu ca merg contra curentului cu aceasta idee trasnita, astazi cand reporterii de stiri tremura de indignare in fata pompei de benzina, ca de ce platim noi pret european daca 40% din petrol este extras in Romania. Ca, daca nu-l dadeam pe mana strainilor in mod nechibzuit altfel discutam azi: ni-l vindeam singuri cu pret “strategic”, de preferinta zero, sa moara dusmanii de necaz. De ce era mai bine daca Petrom ramanea regie nationala si subventiona consumul de carburant, acoperind apoi gaura tot de la buget, nu mi-e clar. Cel mult ar fi avut loc o redistributie catre cei instariti, care merg mai mult cu masina, a subventiei platite de toata lumea.
In schimb mi-e foarte clar ce ar fi fost mai rau: energia sub pretul pietei intarzie restructurarea economica, penalizandu-i pe cei avansati tehnologic in favoarea celor ineficienti. Economia occidentala e mai robusta si mai putin dependenta de petrol fata de inceputul anilor ‘70, cand o explozie a pretului ca cea de azi a provocat o criza severa. Ceea ce nu s-a intamplat acum, tocmai pentru ca preturile mari au silit-o intre timp sa se modernizeze. Cine s-a protejat “strategic” fata de aceste scumpiri (blocul sovietic, latino-americanii) a ramas in urma, cu industrii de anii ‘50 si economii vulnerabile la socuri. Nu e cale mai sigura catre o politica mafiota, elite corupte si un stat slab decat pastrarea controlului de stat asupra utilizarii resurselor naturale: studiile de caz probeaza aceasta regula (Rusia, Nigeria, statele arabe din Golf, Indonezia, Venezuela - ca sa ne referim doar la petrol). Politicienii tarilor in curs de dezvoltare, chiar bine intentionati, nu rezista pe termen lung tentatiei de a exploata antieconomic pleasca ce li se da pe mana, alimentand retele preferentiale si grupuri de interese.
Dar m-am luat cu vorba. Nu de efecte discutam aici, ci de cauze. Pur si simplu vreau sa spun ca, daca de anul trecut si pana azi lichiditatea in Romania a sporit cu aproximativ 40%, preturile n-aveau cum sa nu creasca. Consumul de carburant nu s-a redus semnificativ in urma scumpirilor din 2005, iar asta arata ca, de fapt, romanul mediu isi permite sa plateasca mai mult (nu conteaza ce spune el reporterului TV, ci ce face - cumpara). Avem o clasa mijlocie care adora regasita independenta de miscare si un parc auto in crestere, ceea ce explica aceasta rigiditate a cererii. Daca accepta sa dea mai mult pe benzina, vanzatorul se pliaza pe aceasta optiune si ii ia mai mult. Simplu ca buna ziua, desi admit ca suna paradoxal, mai ales pentru cei obisnuiti cu paradigma spontan-marxista a omului de pe strada, care are intuitia ca pretul unui bun e dat de suma costurilor de productie. O intuitie puternica, dar gresita, pe care o avea si bunicul meu, desi nu-l citise pe Marx: pretul unui bun nu e ceva “obiectiv”, calculabil, ci o chestiune profund subiectiva determinata in ultima instanta de dorinta cuiva, nu intotdeauna rationala, de a poseda acel bun.
Daca vi se pare in continuare absurd, ganditi-va totusi ca numai asa se explica de ce, de fiecare data cand s-a incercat ieftinirea unor produse prin scaderea impozitelor, accizelor, sau taxelor vamale “care intra in pretul lor final”, acesta a ramas totusi pe loc (exemple: carne de porc, medicamente). Ce-i pasa unui comerciant ca statul micsoreaza o acciza sau TVA, din moment ce clientul ii calca pragul cu aceeasi putere de cumparare, determinata nu doar de venituri, ci si subiectiv, de dorinte si asteptari. Pretul se determina in urma acestei intalniri intre vanzator si cumparator, iar aici nimic nu s-a modificat: nici venitul, nici dorintele subiective. Nimic deci anormal ca producatorul sa retina reducerea de impozite si s-o adauge la profit.
Tot asa si invers, cand se maresc impozitele. O eventuala ridicare cu 3% a TVA nu duce matematic la un pret final cu 3% mai mare. Acesta poate sa creasca cu mai putin, sau chiar deloc, caz in care producatorii absorb tot efectul supra-impozitarii. Desigur, ei vor incerca mereu sa profite de ocazie si sa impinga pretul cat mai sus, speculand componenta subiectiva a puterii de cumparare a clientului: se “creeaza o asteptare” ca preturile vor urca, iar unii din cei interesati contribuie la asta prin declaratii demonstrabil absurde (spre exemplu ca o marire de TVA de 3% duce “in cascada” la cresterea costurilor de productie cu 8-10%, sa zicem, ceea ce e un nonsens), dar care au rostul lor in batalia psihologica dintre cerere si oferta. Acest joc in care fiecare incearca marea cu degetul, straduindu-se sa ghiceasca cat ar fi celalalt dispus sa dea, respectiv sa lase, se joaca de cand lumea si se cheama piata.
Aceia dintre dvs. care isi mai amintesc cate ceva din manualele de economie o sa-mi replice imediat: asa o fi, domnule, dar numai in teoria pietei perfecte. Dar ce te faci cu cartelurile, cu monopolurile, cu astia care au pus mana pe petrolul natiunii si fac acum ce vor, ca n-au competitie? Astia nu ghicesc nimic, stabilesc ce preturi vor, iar noi suntem captivi, n-avem alternativa.
Sunt doua raspunsuri aici. In primul rand, exista totdeauna alternativa. E scumpa motorina, treci la loc pe lemne; e scumpa benzina, mai mergi si cu bicicleta; nu e fezabil, stai acasa si te apuci de altceva. Daca te comporti exact ca inainte, arati de fapt ca producatorul ti-a ghicit corect capacitatea de a plati mai mult. In al doilea rand, argumentul nu contrazice, ci sustine exact ce spuneam la inceput: cand exista monopol, el nu se trateaza in nici un caz prin relatii speciale intre monopolist si guvern (mai lasa tu aici, ca las si eu dincolo - asa cum cer unii azi), care pe termen lung sunt mortale. Ci prin doze mari de concurenta. Duce Petrom pretul prea sus (“printre cele mai mari din Europa”, dupa cum gresit au titrat multe ziare si televiziuni cu documentare superficiala), foarte bine, lasam importul liber si vor intra imediat altii sa vanda, iar producatorul domestic va reveni pe linie. Morala: sa te opui pietei e ca atunci cand incerci sa faci apa sa urce la deal - la o adica se poate, dar consumi mai mult decat castigi, iar la un moment dat tot scapa ea la vale. Si doi: nu exista protectie mai buna impotriva monopolistilor verosi de acasa decat sa te duci cat mai repede la pretul pietei mondiale.
(Nota: acest articol nu este sponsorizat de industria petroliera).
