De același autor
Democraţia înseamnă că fiecare are dreptul la propria opinie, dar nu şi la propriile fapte. În realitate, majoritatea poporului, jurnaliştilor şi kommentariatului onest, câţi or mai fi, nu sunt nici pro din dragoste fără limite, nici anti cu orice preţ, ci formează acel centru masiv şi tăcut care judecă cu capul propriu şi decide care actor politic, într-un anume moment, îi slujeşte mai bine interesele.
Cu ceva vreme în urmă, un cunoscut de la capătul boem-revoluţionar al agitaţiei politice româneşti se întreba, referindu-se la mine, oarecum retoric şi cu evidentă tandreţe: „ce ne facem noi cu neoliberalii ăştia“? N-am convingerea că omul ştia prea bine ce e ăla neoliberalism, prin ce se deosebeşte el de alte specii de liberalism sau cum ştii că cineva e neoliberal (eu nu sunt); doar aplica otova o etichetă care, în ciulamaua de dezbatere publică de la noi, a ajuns să conoteze negativ (la fel ca cea de „deontolog“). Dar, dincolo de toate, întrebarea e mai bună decât îşi închipuia. N-am avut inspiraţia să dau răspunsul pe loc, dar cred că cel corect ar fi fost: „să-i lichidaţi primii, amice, pentru a putea să vă răfuiţi apoi liniştiţi între voi, extremiştii. Cum aţi făcut şi data trecută, de fapt“.
Asta cred că a fost miza ultimilor ani, în politică, media şi activismul civic în general: omorârea centrului, a neutralităţii şi nonpartizanatului tribal cu orice preţ, distrugerea noţiunii de obiectivitate, de adecvare la fapte şi impunerea unei viziuni despre democraţie în esenţă infantilă, dar utilă propagandistic, care spune că tu ai părerea ta, eu am părerea mea, ambele fiind egal de bune, nu există realitate în afara acestui talmeş-balmeş de opinii, iar lupta politică va decide care dintre ele prevalează. Poporul trebuia împărţit în două, pro şi contra, fără rest, mai ales după ce a început marele război civil pe statul de drept în 2006, iar fiindcă toate acestea trebuiau să poarte un nume, li s-a spus Băsescu.
În realitate, fireşte, democraţia înseamnă că fiecare are dreptul la propria opinie, dar nu şi la propriile fapte. În realitate, majoritatea poporului, jurnaliştilor şi kommentariatului onest, câţi or mai fi, nu sunt nici pro din dragoste fără limite, nici anti cu orice preţ, ci formează acel centru masiv şi tăcut care judecă cu capul propriu şi decide care actor politic, într-un anume moment, îi slujeşte mai bine interesele. Dar obnubilarea acestui centru şi impunerea relativismului de baracă constituie agenda politică a rinocerilor în ultimii zece ani; ei se auzeau tropăind încă de pe atunci. Planul a avut în mare parte succes, deoarece propagandiştii au ajuns să-i înlocuiască în bună parte pe analişti şi să vopsească fapte şi oameni aşa cum le convine.
Ieşirile deplasate ale d-lui Palada, purtătorul de vorbe al guvernului, când a atacat deunăzi un jurnalist centrist şi obiectiv (Attila Biro, pentru cine nu ştie), vopsindu-l de sus până jos în procese de intenţie, băsist şi antiguvernamental, e un exemplu perfect de acţiune pe plan. Că premierul s-a delimitat ulterior de episod nu convinge, deoarece atmosfera de golăneală veselă şi je m’en fiche a lupilor tineri care guvernează acum ţara e asumată, emanând de la vârf. Deci subordonaţi ca d-l Palada doar se concurează între ei în combativitate şi creativitate pe linia trasată de şefi (în cazul său, pentru a ajunge sebastianlăzăroiul preşedintelui Ponta la Cotroceni, ceea ce e puţin probabil, deoarece partidul nu-l prea înghite).
Nu că ar fi ceva nou aici, în afară de aplombul remarcabil al noilor veniţi în politică, care aproape îl depăşeşte pe cel al vechilor polemişti paleolitici Nicolicea, Şerban Nicolae ş.a.m.d. Altfel, România era unică încă de pe vremea lui Năstase în aceea că nu demnitarii dau socoteală cetăţenilor, cu calm şi în vorbe măsurate, ca în Vestul Europei, ci cetăţenii privaţi sunt traşi de urechi de demnitari, că de ce fac şi spun aşa şi pe dincolo, pufoşi mici şi antiguvernamentali ce sunt ei. Fiindcă, cine nu e cu noi e împotriva noastră.
De fapt, România nu e unică: la un nivel mai profund şi mai grav, acelaşi mod de gândire maniheist, conspiraţionist şi brutal e pompat de agitprop-ul de la Kremlin în venele naţiunii ruse, pentru ca ea să susţină gâlceava lui Putin cu restul lumii. Morala din acest exemplu fiind următoarea: nici relativa prosperitate (Rusia fiind o ţară mediu dezvoltată), nici educaţia (generalizată în societate, cu vârfuri culturale remarcabile) nu feresc o comunitate politică de asaltul rinocerilor contra democraţiei.