Rinocerii omoară centrul

Democraţia înseamnă că fiecare are dreptul la propria opinie, dar nu şi la propriile fapte. În realitate, majoritatea poporului, jurnaliştilor şi kommentariatului onest, câţi or mai fi, nu sunt nici pro din dragoste fără limite, nici anti cu orice preţ, ci formează acel centru masiv şi tăcut care judecă cu capul propriu şi decide care actor politic, într-un anume moment, îi slujeşte mai bine interesele.

Cu ceva vreme în urmă, un cunoscut de la capătul boem-revoluţionar al agitaţiei po­litice româneşti se întreba, referindu-se la mine, oarecum retoric şi cu evidentă tan­dreţe: „ce ne facem noi cu neoliberalii ăştia“? N-am convingerea că omul ştia prea bine ce e ăla neo­li­be­ralism, prin ce se deo­se­beşte el de alte specii de li­beralism sau cum ştii că cineva e neoliberal (eu nu sunt); doar aplica otova o etichetă care, în ciulamaua de dezbatere publică de la noi, a ajuns să conoteze negativ (la fel ca cea de „deontolog“). Dar, dincolo de toa­te, întrebarea e mai bună decât îşi în­chi­puia. N-am avut inspiraţia să dau răs­pun­sul pe loc, dar cred că cel corect ar fi fost: „să-i lichidaţi primii, amice, pentru a pu­tea să vă răfuiţi apoi liniştiţi între voi, ex­tremiştii. Cum aţi făcut şi data trecută, de fapt“.

Asta cred că a fost miza ultimilor ani, în politică, media şi activismul civic în ge­neral: omorârea centrului, a neutralităţii şi nonpartizanatului tribal cu orice preţ, dis­trugerea noţiunii de obiectivitate, de adec­vare la fapte şi impunerea unei vi­ziuni despre democraţie în esenţă in­fan­tilă, dar utilă propagandistic, care spune că tu ai părerea ta, eu am părerea mea, am­bele fiind egal de bune, nu există rea­litate în afara acestui talmeş-balmeş de opi­nii, iar lupta politică va decide care din­tre ele prevalează. Poporul trebuia îm­păr­ţit în două, pro şi contra, fără rest, mai ales după ce a început marele război civil pe statul de drept în 2006, iar fiindcă toate acestea trebuiau să poarte un nume, li s-a spus Băsescu.

În realitate, fireşte, de­mo­craţia înseamnă că fiecare are dreptul la propria opi­nie, dar nu şi la propriile fap­te. În realitate, ma­jo­ri­ta­tea poporului, jur­na­liş­ti­lor şi kommen­ta­ria­tului onest, câţi or mai fi, nu sunt nici pro din dra­goste fără li­mi­te, nici anti cu orice preţ, ci formează acel centru ma­siv şi tăcut care judecă cu capul pro­priu şi decide care actor politic, într-un anume moment, îi slujeşte mai bine in­teresele. Dar obnubilarea acestui centru şi im­pu­nerea relativismului de baracă cons­tituie agenda politică a rinocerilor în ul­timii ze­ce ani; ei se auzeau tropăind încă de pe atunci. Planul a avut în mare parte succes, deoarece propagandiştii au ajuns să-i în­locuiască în bună parte pe analişti şi să vopsească fapte şi oameni aşa cum le con­vine.

Ieşirile deplasate ale d-lui Palada, pur­tă­torul de vorbe al guvernului, când a atacat deunăzi un jurnalist centrist şi obiectiv (Attila Biro, pentru cine nu ştie), vop­sin­du-l de sus până jos în procese de in­tenţie, băsist şi antiguvernamental, e un exemplu perfect de acţiune pe plan. Că pre­mierul s-a delimitat ulterior de episod nu convinge, deoarece atmosfera de go­lăneală veselă şi je m’en fiche a lupilor ti­neri care guvernează acum ţara e asumată, emanând de la vârf. Deci subordonaţi ca d-l Palada doar se concurează între ei în combativitate şi creativitate pe linia tra­sa­tă de şefi (în cazul său, pentru a ajunge sebastianlăzăroiul preşedintelui Ponta la Cotroceni, ceea ce e puţin probabil, de­oa­rece partidul nu-l prea înghite).

Nu că ar fi ceva nou aici, în afară de aplombul remarcabil al noilor veniţi în politică, care aproape îl depăşeşte pe cel al vechilor polemişti paleolitici Nicolicea, Şerban Nicolae ş.a.m.d. Altfel, România era unică încă de pe vremea lui Năstase în aceea că nu demnitarii dau socoteală ce­tăţenilor, cu calm şi în vorbe măsurate, ca în Vestul Europei, ci cetăţenii privaţi sunt traşi de urechi de demnitari, că de ce fac şi spun aşa şi pe dincolo, pufoşi mici şi an­tiguvernamentali ce sunt ei. Fiindcă, cine nu e cu noi e împotriva noastră.

De fapt, România nu e unică: la un nivel mai profund şi mai grav, acelaşi mod de gân­dire maniheist, conspiraţionist şi bru­tal e pompat de agitprop-ul de la Kremlin în venele naţiunii ruse, pentru ca ea să susţină gâlceava lui Putin cu restul lumii. Morala din acest exemplu fiind ur­mă­toarea: nici relativa prosperitate (Rusia fi­ind o ţară mediu dezvoltată), nici educaţia (generalizată în societate, cu vârfuri cul­tu­rale remarcabile) nu feresc o comunitate po­litică de asaltul rinocerilor contra de­mo­craţiei.