De același autor
Admir abilitatea cu care a fost virată în bălării problema ridicată în raportul MCV privind derapajele mass media. Subiectul fusese anticipat de OSCE şi Comisia de la Veneţia, deci mimarea surprizei de către unii şi alţii e ipocrită.
Dar asta nu-l face mai uşor de înţeles pentru cineva din afara României, mai ales în Occident, deci prevăd că va fi greu de construit suport pentru reformă în zona asta, cum suntem obişnuiţi după un raport de ţară. La noi lucrurile sunt complet cu fundul în sus. În societăţi democratice, asocierea presă-calitatea democraţiei e una direct pozitivă: cu cât mai slobodă la gură e presa, cu atât mai bine. Pe această logică sunt construiţi indicatorii de democratizare şi stat de drept, precum cei ai Freedom House, Băncii Mondiale, Fundaţiei Bertelsmann, etc.
Dacă e să suspectăm vreun abuz, statul e ăla care bagă pumnul în gură jurnaliştilor (sau mai rău); invers, ar fi cam aiurea să-ţi imaginezi abuzul. Şi totuşi, se întâmplă, iar raportul pe MCV semnalează exact un atare pericol neobişnuit, iar îngrijorarea Comisiei UE se manifestă nu atât faţă de libertatea presei, ci faţă de echilibrul între libertate şi responsabilitate. Cine nu ştie România poate avea impresia că UE a luat-o razna, în direcţia URSS, preocupându- se de îngrădire mai curând decât de libertate. De unde şi reacţia interesată a crocodililor de prin redacţii, anexele de partid şi găştile de trafic de influenţă, care au îmbrăţişat caragialeşte cauza dezrobirii cuvântului. Desigur, povestea e o mare gogoaşă, iar în România situaţia e cu totul alta decât în SUA, Franţa sau Germania. Criza economică şi explozia internetului au lovit o presă încă imatură, neaşezată în tipare profesionale şi de business solide. Ceea ce în Vest e doar o provocare economică, pe piaţa subţirică din România, după exuberanţa anilor 2005-2008, e criză existenţială.
Problema nu-s tabloidele (atât cât e vânare de profit comercial, tabloidizarea în regulă, există şi în Vest), ci falsa presă care se vrea „quality”, dar care e doar ciomag în mâna unor patroni care au cu totul alte interese – în primul rând politice. Când acest mercenariat la vedere duce la mânjirea adversarilor politici în campanie, încă ar fi de înţeles; hai să zicem că se întâmplă şi în Italia, deşi nu la acelaşi nivel de abjecţie. Face parte din lupta politică într-o democraţie, mai ales una incipientă şi cu electorat imatur. Când însă kompromatul profesionist vizează statul de drept şi funcţionarii săi, fără temei real de critică, ci doar ca pură intimidare pornită din interesul personal al patronilor de a se pune desupra justiţiei, avem o problemă fără echivalent în lumea civilizată. Motiv pentru care Comisia UE a şi ales să o semnaleze în raportul MCV. De fapt problema nu e una de mass media şi ar fi eronat s-o privim ca atare, ci este vechea poveste a amestecului politicului în justiţie, de data asta mai subtil, prin intermediul unor scule vorbitoare la comandă. Din păcate, dacă diagnosticul e simplu – pe o piaţă media îngustată de criză funcţionează televiziuni „de ştiri” care sunt în realitate armate personale de inşi abjecţi sau doar fără alternativă, gata pentru orice – tratamentul contra presei-anexă de partid e mult mai puţin limpede. Presa nu e instituţie publică, să-i punem benchmarks de reforma ca în justiţie sau la SNCFR; limitarea dreptului de a vorbi liber şi chiar a greşi cu bună credinţă e periculoasă; iar interzicerea deţinerii de canale media de către politicieni nu rezolvă nimic, pentru că ei pot fi proprietari prin interpuşi (s-a mai văzut) sau se pot juca de-a demisia din funcţie când se apropie o anchetă (am văzut şi asta). In plus, dacă ne angajăm pe asemenea cale riscul e mare: Parlamentul de ani de zile abia aşteaptă ocazia să trecă o Lege a Presei în care să-şi verse Nicolicea sau Ghişe toate ideile lor geniale.
