De același autor
Alegerile legislative anticipate din Franța se încheie cu un rezultat indecis. În ciuda clasării pe primul loc a alianței de stânga, Noul Front Popular, cele trei mari blocuri parlamentare sunt la mică distanță unul față de altul: Noul Front Popular – 178 de mandate, Împreună – alianța pro-prezidențială – 156, iar Reuniunea Națională și aliații săi – 142. Toate foarte departe de pragul de 289 de mandate, care înseamnă majoritatea absolută în Adunarea Națională. Republicanii, partidul neo-gaullist (dreapta tradițională), obține o zestre de 66 de mandate. Asemenea rezultat fragmentat reprezintă o veste neașteptat de bună pentru președintele Emmanuel Macron, întrucât mișcarea sa politică, pe care a creat-o acum opt ani, trăiește, chiar dacă a înregistrat un recul substanțial, de la 250 de mandate câte obținuse la alegerile din 2022, ba chiar mai mult, are un ușor avans în fața dreptei radicale. A doua veste bună este că, dintre forțele concurente, niciuna nu poate forma singură o majoritate care să dea un guvern stabil. Prin urmare, președintele își păstrează ascendentul clar asupra puterilor guvernamentală și legislativă, deși desăvârșirea programului său politic este pusă sub semnul întrebării. Puternica fragmentare a alianțelor clasate pe locurile unu și doi – da, chiar și a alianței sale, întrucât și acolo sunt câteva disidențe care ar dori o distanțare de Palatul Élysée –, este încă o veste bună pentru președinte: Noul Front Popular este o alianță de cinci forțe politice, iar turul al doilea al alegerilor legislative anticipate a apropiat Partidul Socialist tradițional de stânga radicală a Franței Nesupuse, ceea ce va tempera ambițiile de leadership exclusiv ale domnului Jean-Luc Mélenchon. Cu atât mai mult cu cât, între aleșii socialiști se numără și fostul președinte François Hollande. Presimțind competiția în această construcție pestriță, președintele Macron nu a stat degeaba și a lăsat să se afle în presă că a încercat să îi telefoneze pentru a-l felicita pe predecesorul său ales proaspăt deputat de Corrèze (un mic departament din SV Franței, locul natal al lui Hollande și al fostului președinte Jacques Chirac). Alianța pro-prezidențială, Împreună/Ensemble, este și ea traversată de clivaje, numărând, de asemenea, patru formațiuni politice și cam tot atâtea orgolii și proiecte de viitor la orizontul 2027, data la care vor avea loc alegeri prezidențiale. Aceste orgolii și proiecte vor fi însă atenuate, cel puțin pentru următoarele douăsprezece luni. Cele două alianțe au ales să se sprijine în fata Reuniunii Naționale în cadrul așa-numitelor triangulare – situații în care în turul al doilea se califică trei candidați.
Scenariile care stau în fața acestei situații sunt următoarele: fie președintele Macron va încredința mandatul unei personalități din cadrul alianței clasate pe primul loc, fie va încerca găsirea unei formule de tranziție pe baza unei susțineri parlamentare între alianța stângii și alianța pro-prezidențială, aceasta în situația în care nu va reuși să sifoneze în stânga și în dreapta, astfel încât să creeze o majoritate relativă în jurul centriștilor. În teorie, în cazul în care ar îmbarca partidul neo-gaullist, cu cei 66 de deputați ai săi, și socialiștii care au luat și ei 60-62 de mandate, s-ar apropia sensibil de majoritatea absolută. O formulă bazată numai pe alianța câștigătoare riscă să blocheze Franța, chiar dacă guvernul este abilitat să emită decrete care nu sunt trecute prin parlament. Totuși, o asemenea formulă, prin vulnerabilitatea ei în fața moțiunilor de cenzură, riscă să ducă și ea la o blocare a Franței, aspect care nu este în interesul lui Macron. Cel mai probabil, președintele va alege o formulă de tranziție care să permită gestionarea Franței și chiar adoptarea unor măsuri prin alianțe punctuale în Adunarea Națională, aceasta putând avea la bază fie personalități tehnocrate, fie personalități alese din cele două alianțe – Noul Front și Împreună. Totul, în așteptarea unei noi dizolvări a Adunării Naționale, probabil în intervalul iunie-decembrie 2025. Franța intră, așadar, într-o perioadă în care se va concentra mai mult în interior, o perioadă de pregătire a unor noi alegeri, ceea ce o va face mai puțin ambițioasă și influentă în exterior.
Există și o veste mai proastă pentru Macron. Strategia sa inițială care a stat la baza anticipatelor a fost aducerea la putere a Reuniunii Naționale, compromiterea ei, astfel încât „să nu le dau cheile Palatului Élysée în 2027”. Or, RN rămâne un partid neuzat, iar problemele care i-au făcut pe francezi să îl voteze la cote istorice se vor înrăutăți: nimeni nu crede că imigrația va înceta, că locul islamului în societatea franceză nu va mai constitui o problemă, că siguranța din marile aglomerații urbane se va îmbunătăți și că puterea de cumpărare a francezilor nu va mai genera frustrări. O privire asupra dinamicii acestui partid, de la preluarea puterii de către Macron în 2017, ne arată că, în ciuda aerului de înfrângere de acum, Reuniunea Națională a continuat să își consolideze poziția pe scena politică franceză: 8 deputați în 2017, 89 în 2022, 140 în 2024. Crearea cordonului sanitar în jurul acesteia poate, dimpotrivă, avea efect de bumerang în lunile și anii care vor urma, cu atât mai mult cu cât majoritatea parlamentară „pestriță” care se anunță la orizont va fi foarte turbulentă și nu va permite un act de guvernare care să vizeze chestiunile de fond pentru care o parte însemnată a electoratului francez este dispusă să voteze dreapta radicală. //
