Alianța ruso-turcă închide Marea Neagră

Puține lucrări relevante pe plan internațional s-au scris la noi despre Marea Neagră și acestea aparțin exclusiv medieviștilor (în primul rând, Gheorghe Brătianu și Șerban Pa­pacostea). Cum cei doi autori nu pot fi compilați decât până în secolul al XV-lea, nu avem până în momentul de față, în limba română, o mo­nografie completă a acestui spațiu atât de complex și intrat pe lista marilor su­biecte de actualitate inter­na­țională. Acest lucru este re­gretabil, având în vedere că se vor împlini în curând 140 de ani de când România își exercită suveranitatea și în apele Mării Negre. În lipsa unei expertize de calitate, dincolo de limitele potențialului țării noastre și voinței naționale, ce rol putem pretinde să jucăm în această regiune?

Descoperim și redescoperim Marea Neagră de-a lungul crizelor și eșecurilor categorice: conflictul din Georgia, gazoductul Nabucco, recuperararea Crimeei de către Rusia și conflictul din Donbass, reticențele Bulgariei cu privire la o eventuală flotă NATO la Marea Neagră, evo­luțiile din Turcia și part­e­neriatul strategic al acesteia cu Rusia. În tot acest con­text, România pare aidoma satului galic al lui Astérix și Obélix. Ce valoare mai are parteneriatul strategic dintre Turcia și Ro­mânia în fața intereselor Ankarei față de Mos­cova? Dar flancul sud-estic al NATO cât mai este de solid? Președintele Erdoğan nu s-a sfi­it să anunțe că vizita pe care o va întreprinde marți la Sankt Petersburg pentru a-l întâlni pe omologul său rus, Vladimir Putin, va fi una is­torică: relansarea gazoductului Turkish Stream, finalizarea centralei nucleare turcești de către compania rusă Rossatom și stabilirea unei foi de parcurs pentru atingerea obie­c­tivului de 100 de miliarde de dolari de schim­buri comerciale anuale. La nivel politic se așteaptă o armonizare a pozițiilor pe Ucraina și Siria.

Poate ar trebui să amintim și de vizita d-lui John Kerry la Kiev, din 7 iulie, în care s-a pro­nunțat în favoarea punerii în aplicare cât mai grabnice (înainte de plecarea lui Barack Obama de la Casa Albă) a Acordului Minsk 2 și acordarea unui statut special pentru Don­bass. Sau vizita de două zile (25-26 iulie a.c.) de la Chișinău și Tiraspol a șefului diplomației de la Berlin, Frank-Walter Steinmeier, în care acesta s-a pronunțat în favoarea unui statut special pentru Transnistria.

Marea Neagră a devenit astfel un spațiu de înțelegere a marilor puteri, un domeniu re­zervat celor mari, al diplomației clasice bazate pe raporturile de forță și în care țări cu interese limitate, de talia României, cu greu își pot susține o agendă proprie. Re­levanța litoralului românesc la Marea Neagră este dată exclusiv de prezența americană, României revenindu-i doar rolul de gazdă, iar nu de subiect al istoriei. Asumarea unui rol de observator lucid ar putea oferi României șansa descoperirii fără lozinci a Mării Negre („Marea Neagră, asemenea Mării Baltice și Atlanticului de Nord, este regiune de interes strategic pentru Alianță“ – Klaus Iohannis, după ședința CSAT din 10 iulie a.c.) și pro­movarea unor proiecte realiste care să se în­scrie într-o viziune strategică clară și coe­rentă.