America și reticențele europene

Lipsa de unitate a europenilor este principala provocare pentru noua administrație de la Washington.

Stefan Popescu 22.06.2021
SHARE 4

De același autor

Țările-pivot ale Uniunii Europene, Franța și Germania, continuă să manifeste rezerve față de prioritățile strategice avansate de administrația Biden, în ciuda interesului afișat pe subiecte transversale, precum noile tehnologii, securitatea cibernetică, concertare pe tematica soft power în țările emisferei sudice, acolo unde China a desfășurat o agresivă diplomație sanitară, și clima. O situație care pune în evidență și falia care le separă de aliații Statelor Unite din Europa răsăriteană. Această lipsă de unitate europeană apare drept principala provocare pentru noua administrație de la Washington, care pare însă hotărâtă să o rezolve într-un mod cât se poate de pragmatic: ridicarea sancțiunilor pe Nord Stream 2 pentru Germania, deschidere pe subiectul autonomie europeană în cadrul NATO pentru Franța, dar și consultarea acestora și renunțarea definitivă la unilateralismul brutal al lui Donald Trump.

Și totuși, chiar dacă toți sunt conștienți de faptul că Joe Biden este cel mai pro-european dintre președinții americani, iar șeful diplomației sale, Anthony Blinken, cu o solidă agendă de contacte la Paris, reprezintă în sine un mesaj de deschidere pentru Uniunea Europeană, anumite rezerve rămân și sunt chiar afirmate cu putere. Începând cu declarațiile date înainte de G7 de președintele francez Emmanuel Macron: „Pentru mine, primul obiectiv este ca partenerii noștri [americani] să recunoască noul context european, pe baza căruia să construim un nou parteneriat cu SUA. Un parteneriat al valorilor comune, o alianțță pe anumite subiecte, dar și un parteneriat lucid, care constă în a spune că vecinătatea noastră ne revine nouă, europenilor, să o gestionăm […]. În acest spirit abordez acest G7 și acest summit NATO. (…) Pentru mine, cheia este ca europenii să rămână uniți. Și atenți la suveranitatea lor comună și că putem și noi avea propriul nostru drum, propria comunitate de valori și independența noastră atunci când vine vorba de strategia noastră cu privire la China. De asemenea, independență atunci când vine vorba de strategia noastră fațță de vecinii noștri, fie că este vorba de Rusia sau Turcia. Responsabilitate atunci când vine vorba de gestionarea vecinătăților noastre, a Balcanilor, a Mediteranei, a continentului african. […] Nu putem accepta să revenim la o gramatică la fel cum a fost aceea a Războiului Rece. Europa nu este pur și simplu un obiect sau un teritoriu al repartizării influențelor”.

De asemenea, referitor strict la NATO, președintele francez a declarat că acesta trebuie să își redefinească rolul și să desemneze cine este inamicul. Cât privește subiectul extinderii intereselor alianței la China, președintele francez a ținut să precizeze că „geografia NATO este atlantică”, iar China nu face parte din aceasta. Despre Rusia, Macron a afirmat că dorește un dialog exigent, dar a ținut să adauge că acesta trebuie să fie „destins (apaisé)”, Tratatul de la Varșovia nemaiexistând.

De asemenea, cancelara Angela Merkel și premierul italian Mario Draghi, în bilateralele avute cu președintele Biden în marja summitului G7, au ținut să ia distanță față de o eventuală alianță împotriva Chinei: Merkel a pledat pentru a nu se închide ușa Chinei și pentru echilibru în relațiile cu aceasta – „China este rivala noastră în multe chestiuni, dar și partenera noastră în multe aspecte”, iar Draghi s-a declarat pentru „prudență” și „luciditate” în privința relațiilor cu China. Cu alte cuvinte, cele mai mari țări europene, Franța, Germania și Italia, sunt reticente în a se alinia pur și simplu poziției Statelor Unite în competiția acestora cu China.

O altă provocare este reprezentată și de faptul că între cele trei există nuanțe. Parisul dorește o a treia cale, între SUA și China, o Europa-putere care să fie aliată pe picior de egalitate cu cele două superputeri. Berlinul, în schimb, este adeptul unei formule euroatlantice sub leadershipul american care să îi menajeze cooperarea economică cu China și Rusia. Roma, de asemenea, este apropiată de formula germană. Presa italiană a avansat chiar o înțelegere între premierul italian și cancelara germană pentru a frâna SUA în a atrage UE într-un fel de Război Rece cu China. Practic, o Uniune Europeană cu geometrii variabile atunci când vine vorba de dosare strategice, iar această situație este întrucâtva ocultată de generoasa declarație finală a summitului NATO, cât și de imaginile difuzate de la bilateralele Macron-Biden, Merkel-Biden, Draghi-Biden, care s-au focalizat pe schimbarea de ton, de atmosferă în relațiile cu Washingtonul. Pe de altă parte, există convingerea în cele trei capitale europene că noul locatar de la Casa Albă este cel mai pro-european dintre președinții SUA, mai mult decât Barack Obama, iar acest moment de oportunitate nu ar trebui sub nicio formă ratat.

Dar aceste diferențe de abordări europene vin și din faptul că aliații SUA nu au integrat încă pe deplin în cultura lor strategică faptul că centrul de greutate al lumii nu se mai află în regiunea euro-atlantică, ci în Indo-Pacific, iar acest lucru presupune ca o organizație de tipul NATO, pentru a-și păstra relevanțța, să caute să fie prezentă în această megaregiune. În plus, există și o lipsă de conștientizare a faptului că pierderea întâietății strategice a SUA va afecta puternic și statutul internațțional al marilor puteri europene. //

Comentarii 2

Ioan Vlad Nicolau - 07-30-2021

Nici acum, foarte tîrziu, aşa zişii „leaderi” ai fantomei numite EU, nu s-au dezmeticit din fumurile care-i ameţiseră în secolul XX inducându-le falsa idee că încă ar mai fi, sau ar mai putea fi luaţi drept „mari puteri”! Dar nu numai că ar mai fi, sau că ar mai putea fi luaţi drept puteri dominante dar că ar trebui să fie obligatoriu şi veşnic consideraţi ca atare, orice s-ar întâmpla în viitor şi oricâte s-ar schimba în lumea asta. Asta numai şi numai fiindcă au fost odată! Nici după al doilea război nu le-a trecut falsa impresie că ar fi la fel de puternici ca în de mult trecute vremuri, cu toate că secolul XX le-a dat o lecţie usturătoare care ar fi trebuit să-i atenţioneze că nu mai sunt mari şi nici puterici, ci că depind din ce în ce mai mult de alţii. Nici măcar după ce americanii au pus punct „războiului rece” aruncând colosul roşu înafara ringului istoriei, n-au priceput că sunt perdanţi în faţa altor coloşi care se formează şi cresc sub ochii lor în lumea mare. Că trenul destinului lor a trecut pe lângă ei şi că altul nu mai vine. Nici acum nu sunt conştienţi că în răsărit în imediata lor apropiere se află un monstru ce nu-i încă mort d-albinelea, ci s-ar vrea din nou imperiu, fiind gata pentru asta să recurgă la orice porcărie politică sau militară. Şi tot în răsărit , dar ceva mai departe, un alt colos, mult mai periculos ca primul, se ridică şi creşte ca un nor negru de furtună, ameninţînd să-şi reverse ordiile peste Europa ca s-o şteargă de pe faţa pământului, tot aşa cum odată de mult, o altă Europă ajunsă-ntr-un stadiu de imperiu şi civilizaţie ne mai văzută, fusese făcută praf şi aruncată-n nefiinţă de către barbari veniţi tot de acolo de unde mai veniseră odată, din răsărit, care o copleşiseră numeric. Nici acum nu-sau trezit din eresul în care continuă să trăiască imaginându-şi că reprezintă o putere care ar putea să impună ceva cuiva şi ne reuşind să-şi închipuie că dac-ar fi să rămână singuri în faţa furtunii iscată-n orientul îndepărtat, nesimţit mai întîi, apoi din ce în ce mai ameninţător şi mai brutal, se va abate curând, fără cruţare asupra lor, asupra noastră. Probabil că încă în cursul acestui secol! Şi dac-ar fi să se-ntâmple aşa, cea ce astăzi încă numim Europa, ar dispărea cu totul, ori dacă totuşi ar mai rămâne ceva din ea, asta ar fi numai o amintire, un fel de ceva, trăind în nişte teritorii vorbitoare de limba rusă şi chineză într-un teritoriu care odată s-a numit Europa şi fusese locuit de nişte popoare care se numeau europene. Nimic şi nimeni nu le poate scoate din cap ideea că întregul continent european le aparţine, că ei sau mai degrabă zis, el (în special Macron) va putea singur şi va trebui întocmai lui Napoleon, să conducă marele imperiu european, ieşit ca Venus din nimic, din spuma mării, măreţ, puternic, dominând restul lumii! El piticul, impunând restului lumii voinţa sa de atotputernic piticuţ! Visuri de mic şi meschin pitic orgolios, trăind într-o lume virtuală, ruptă cu totul de realitate şi condusă de nişte paiaţe pe cât de inconştiente pe atât de neputincioase! Ar fi de dorit ca domnul Macron să-şi vină în fire, să recadă cu picioarele pe pământ şi scoţând capul din nori să privească realitatea în faţă, că Franţa singură şi astăzi este mică, neajutorată şi în faţa catastrofei politice şi militare care e pe cale să se formeze, sau mai bine zis să se reformeze în răsărit, este pierdută! Cu acest rău care se ridică nu se poate face niciun fel de alianţă, niciun fel de convenţie politică, militară sau economică, unicul fel de relaţii pe care-l poate avea acest rău cu vecinii săi fiind relaţia pe care ar putea-o avea casapul faţă de turma aflată-n ocolul abatorului său! Atât! Nu mai visaţi, nu mai vă faceţi iluzii şi nu mai expuneţi Franţa şi nici celelalte ţări europene unui pericol mortal! În cea ce priveşte Germania, în momentul de faţă, ea pluteşte-ntr-un fel de stare de imponderabilitate şi nesiguranţă totală, încă ne ştiind unde va ateriza în toamnă după alegeri. Dacă va ateriza în stânga continuând drumul Merkel prin Laschet cochetând în secret şi în continuare cu periculosul gând, mai mult vis decât gând, la o axă economică Berlin-Moscova-Peking, adică economică şi atât, crezând ea că aşa ceva ar putea fi posibil. Sau către dreapta, revenind la dreapta raţiune, prin refacerea unei alianţe transatlantice sănătoase şi normale, adica renunţînd la eresurile pârţoase către care fusese împinsă în tot timpul suspectului kancelariat merkelist ce a tras mai mult spre răsărit decât către apus, de la-nceput şi până la să sperăm, sfârşitul din toamna lui 2021, revenind înfine la statutul de ţară normală europeană. Fără ifose şi senzaţii de dominaţie nerealiste, căpătate-n ultima vreme, timp în care căpătase falsa impresie că într-adevăr Germania este de drept şefa Europei. Poate că atunci însfîrşit să poată începe împreună cu celelalte state europene cândva, formarea unui conglomerat European de tip federaţie, conglomerat care într-un viitor ce încă deocamdată încă nu se întrevede, împreună cu celelalte state civilizate, să constituie un tampon opozant credibil dictaturii şi demenţei ce tinde astăzi să formeze un imperiu totalitarist care să aducă sub jugul stîngist, restul lumii.

Răspunde

Liviu - 06-24-2021

anul asta s-au implinit 200 de ani de la moartea ultimului lider semnificativ al Frantei - Napoleon...si nici macar nu era francez Maimutoiul asta face pe Napoleonul, dar n-are spor China e dusmanul si lacomia o sa-i piarda si pe americani si pe europeni, dorinta de profit obtinut fara efort, fara riscurile pe care le incumba tehnologiile avansate de manufactura: automatizare, robotizare si AI

Răspunde

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2025 Revista 22