America și reticențele europene

Țările-pivot ale Uniunii Europene, Franța și Germania, continuă să manifeste rezerve față de prioritățile strategice avansate de administrația Biden, în ciuda interesului afișat pe subiecte transversale, precum noile tehnologii, securitatea cibernetică, concertare pe tematica soft power în țările emisferei sudice, acolo unde China a desfășurat o agresivă diplomație sanitară, și clima. O situație care pune în evidență și falia care le separă de aliații Statelor Unite din Europa răsăriteană. Această lipsă de unitate europeană apare drept principala provocare pentru noua administrație de la Washington, care pare însă hotărâtă să o rezolve într-un mod cât se poate de pragmatic: ridicarea sancțiunilor pe Nord Stream 2 pentru Germania, deschidere pe subiectul autonomie europeană în cadrul NATO pentru Franța, dar și consultarea acestora și renunțarea definitivă la unilateralismul brutal al lui Donald Trump.

Și totuși, chiar dacă toți sunt conștienți de faptul că Joe Biden este cel mai pro-european dintre președinții americani, iar șeful diplomației sale, Anthony Blinken, cu o solidă agendă de contacte la Paris, reprezintă în sine un mesaj de deschidere pentru Uniunea Europeană, anumite rezerve rămân și sunt chiar afirmate cu putere. Începând cu declarațiile date înainte de G7 de președintele francez Emmanuel Macron: „Pentru mine, primul obiectiv este ca partenerii noștri [americani] să recunoască noul context european, pe baza căruia să construim un nou parteneriat cu SUA. Un parteneriat al valorilor comune, o alianțță pe anumite subiecte, dar și un parteneriat lucid, care constă în a spune că vecinătatea noastră ne revine nouă, europenilor, să o gestionăm […]. În acest spirit abordez acest G7 și acest summit NATO. (…) Pentru mine, cheia este ca europenii să rămână uniți. Și atenți la suveranitatea lor comună și că putem și noi avea propriul nostru drum, propria comunitate de valori și independența noastră atunci când vine vorba de strategia noastră cu privire la China. De asemenea, independență atunci când vine vorba de strategia noastră fațță de vecinii noștri, fie că este vorba de Rusia sau Turcia. Responsabilitate atunci când vine vorba de gestionarea vecinătăților noastre, a Balcanilor, a Mediteranei, a continentului african. […] Nu putem accepta să revenim la o gramatică la fel cum a fost aceea a Războiului Rece. Europa nu este pur și simplu un obiect sau un teritoriu al repartizării influențelor”.

De asemenea, referitor strict la NATO, președintele francez a declarat că acesta trebuie să își redefinească rolul și să desemneze cine este inamicul. Cât privește subiectul extinderii intereselor alianței la China, președintele francez a ținut să precizeze că „geografia NATO este atlantică”, iar China nu face parte din aceasta. Despre Rusia, Macron a afirmat că dorește un dialog exigent, dar a ținut să adauge că acesta trebuie să fie „destins (apaisé)”, Tratatul de la Varșovia nemaiexistând.

De asemenea, cancelara Angela Merkel și premierul italian Mario Draghi, în bilateralele avute cu președintele Biden în marja summitului G7, au ținut să ia distanță față de o eventuală alianță împotriva Chinei: Merkel a pledat pentru a nu se închide ușa Chinei și pentru echilibru în relațiile cu aceasta – „China este rivala noastră în multe chestiuni, dar și partenera noastră în multe aspecte”, iar Draghi s-a declarat pentru „prudență” și „luciditate” în privința relațiilor cu China. Cu alte cuvinte, cele mai mari țări europene, Franța, Germania și Italia, sunt reticente în a se alinia pur și simplu poziției Statelor Unite în competiția acestora cu China.

O altă provocare este reprezentată și de faptul că între cele trei există nuanțe. Parisul dorește o a treia cale, între SUA și China, o Europa-putere care să fie aliată pe picior de egalitate cu cele două superputeri. Berlinul, în schimb, este adeptul unei formule euroatlantice sub leadershipul american care să îi menajeze cooperarea economică cu China și Rusia. Roma, de asemenea, este apropiată de formula germană. Presa italiană a avansat chiar o înțelegere între premierul italian și cancelara germană pentru a frâna SUA în a atrage UE într-un fel de Război Rece cu China. Practic, o Uniune Europeană cu geometrii variabile atunci când vine vorba de dosare strategice, iar această situație este întrucâtva ocultată de generoasa declarație finală a summitului NATO, cât și de imaginile difuzate de la bilateralele Macron-Biden, Merkel-Biden, Draghi-Biden, care s-au focalizat pe schimbarea de ton, de atmosferă în relațiile cu Washingtonul. Pe de altă parte, există convingerea în cele trei capitale europene că noul locatar de la Casa Albă este cel mai pro-european dintre președinții SUA, mai mult decât Barack Obama, iar acest moment de oportunitate nu ar trebui sub nicio formă ratat.

Dar aceste diferențe de abordări europene vin și din faptul că aliații SUA nu au integrat încă pe deplin în cultura lor strategică faptul că centrul de greutate al lumii nu se mai află în regiunea euro-atlantică, ci în Indo-Pacific, iar acest lucru presupune ca o organizație de tipul NATO, pentru a-și păstra relevanțța, să caute să fie prezentă în această megaregiune. În plus, există și o lipsă de conștientizare a faptului că pierderea întâietății strategice a SUA va afecta puternic și statutul internațțional al marilor puteri europene. //