De același autor
Victoria lui Alexander Van Der Bellen în al doilea tur al alegerilor prezidențiale austriece (cu 53,3%) pune capăt unei campanii electorale neobișnuit de lungi pentru mica republică din Alpi. Primul tur al alegerilor a avut loc la 24 aprilie, iar de atunci și până la deznodământul de duminica trecută, situația politică din Austria a stat sub semnul incertitudinii. Într-adevăr, o eventuală victorie a lui Norbert Hofer, candidatul Partidului Libertății, ar fi condus la alegeri anticipate. Nu a fost așa. Victoria lui Van Der Bellen aduce stabilitatea, iar larga coaliție guvernamentală, formată din cele două mari partide tradiționale, social-democrat și conservator, își va putea continua drumul până la alegerile parlamentare prevăzute în 2018.
Și, cu toate acestea, nu putem trece cu vederea progresia extraordinară înregistrată de partidul suveranist, Partidul Libertății (FPÖ), care, de la aproape 20%, cât obținuse la ultimele alegeri parlamentare, reușește să înregistreze un scor de 46%. Candidații celor două mari partide tradiționale, social-democrat și conservator, care își împart puterea în Austria din 1945, nu au reușit să intre în turul al doilea, obținând scoruri de 11% fiecare. Este o premieră de la organizarea primelor alegeri prezidențiale prin sufragiu universal, din 1951. Așa-numitele partide-sistem sunt puternic discreditate. Ultimii ani au însemnat o stagnare a economiei austriece, care nu a reușit să profite de pe urma scăderii prețului la hidrocarburi și a nivelului relativ scăzut al monedei euro pentru a-și redinamiza exporturile, iar șomajul a crescut la 8,7%, cel mai mare nivel înregistrat din 1945 încoace. Peste 430.000 de austrieci nu au un loc de muncă. În plus, electoratul austriac a reacționat la criza refugiaților, când teritoriul lor a fost traversat de aproape 400.000 de sirieni, afgani și irakieni în drum spre Germania. Contextul regional dificil, între Ungaria vecină la est, care construiește garduri la frontiere, și oscilanta Germanie, care inițial se declară adepta porților deschise, iar ulterior impune coloane la frontiere, și-a spus cuvântul.
Este drept că mizele alegerii unui președinte antisistem în Austria ar fi fost mult mai mici decât în alte tari și nu ar fi avut capacitatea de a influența opțiunile electoratului francez, de exemplu. În ciuda performanțelor sale, Austria nu are ponderea Franței sau a Germaniei! Nici de părăsirea UE nu ar fi putut fi vorba. Austria nu își permite luxul Marii Britanii. E drept, un președinte antisistem ar pune probleme de tipul celor aduse de comunitatea franceză din Belgia tratatului de liber-schimb cu Canada. Deși președintele austriac are în mod tradițional un rol mai mult onorific, de reprezentare, totuși, Constituția din 1920 (amendată în 1929 în sensul întăririi puterilor președintelui) stabilește un regim semiprezidențial. Șeful statului poate demite guvernul și dizolva parlamentul fără explicații, poate ridica mandatul de reprezentare al cancelarului pe chestiuni europene și poate el însuși reprezenta țara la consiliile europene. Această ultimă prerogativă nu a fost niciodată asumată de vreun președinte austriac în urma cutumei, dar și a limitelor impuse de o administrație prezidențiala foarte redusă (ușor peste 80 de angajați, față de aparatul cancelarului, de zece ori mai numeros). Un președinte cu voința de a-și exercita prerogativele, așa cum afirma candidatul extremei drepte, ar fi putut jena într-o anumită măsură lucrurile. Și totuși, va putea spectrul politic austriac tradițional ignora această schimbare importantă a opțiunilor electoratului? În mod cert, nu. Votul de 46% în favoarea candidatului suveranist (nu l-aș numi antisistem, în conditiile în care FPÖ este un partid care s-a aflat la guvernare, în diverse coaliții, în mai multe rânduri începând cu 1983) nu este numai un vot de protest. Este și un vot care arată, aidoma votului dat lui Fillon, în cadrul alegerilor primare conservatoare din Franța, sau al progresiei Mișcării 5 Stele din Italia, dorința tot mai mare a europenilor de întărire a rolului statului, un vot împotriva unor eventuale State Unite ale Europei, un vot pentru o Europa a națiunilor suverane unite pe chestiuni economice și pe anumite chestiuni politice.
Cât despre evitarea apropierii de Rusia prin respingerea candidaturii domnului Hofer, să nu uităm că fostul președinte austriac, social-democratul Heinz Fischer, și-a întâlnit omologul rus, în ultimii doi ani de mandat, cu diverse ocazii, nu mai puțin de 7 ori!