De același autor
Rezultatul alegerilor europene din 26 mai a relansat competiția pentru șefia Comisiei Europene. Pentru prima dată cele două mari grupuri politice europene, PPE și S&D, popularii, respectiv socialiștii, luate împreună au pierdut majoritatea absolută în Parlamentul European. Cele 173 de mandate ale PPE plus cele 147 ale S&D înseamnă 320. La 56 de mandate distanță pentru a avea majoritatea în Parlamentul de la Strasboug, care numără 751 de eurodeputați. Prin urmare, cele două familii au nevoie de susținerea centriștilor (102 mandate) sau a Verzilor (71 de mandate). Această ecuație mai complicată se suprapune rivalității dintre Franța și Germania pe tema candidatului care ar trebui susținut la președinția Comisiei. Francezii nu au fost mulțumiți acum cinci ani, când Jean-Claude Juncker a fost ales președinte al Comisiei Europene. Parisul și-ar fi dorit atunci ca Executivul european să reflecte mai bine ponderea cuplului franco-german. Ca o paranteză, această viziune se regăsește și în înțelegerea potrivit căreia șeful de cabinet al comisarului german este francez și viceversa.
În momentul de față, Parisul are și mai multe nemulțumiri. Partidul de guvernământ, La République en Marche, vrea să se regăsească în noua comisie nu numai prin comisarul pe care guvernul de la Paris îl va propune. Acest lucru este parte a proiectului macronian de a revoluționa politica europeană. În plus, candidatul susținut de CDU-CSU, Manfred Weber, nu este francofon și mai reprezintă și o țară care deja se află în poziție dominantă pe scena europeană prin ponderea sa economică și demografică. Sunt și motivele pentru care președintele Macron s-a declarat mai aproape de candidatul socialiștilor, Frans Timmermans, evocând-o totodată și pe daneza Margrethe Vestager, actualul comisar la concurență, afiliată Partidului Social-Liberal danez. Chiar dacă a folosit cuvântul francez „magnifique“ ca o prima reacție la rezultatul partidului său, aceasta din urmă are însă o problemă, aceea de a nu proveni dintr-o țară a zonei euro. Însă dorința cea mai mare a Parisului ar fi ca actualul negociator șef pentru Brexit, Michel Barnier, fost ministru delegat pentru Afaceri Europene, fost ministru de Externe, fost comisar european, să ocupe fotoliul de președinte al Comisiei Europene. Barnier are avantajul de a fi colaborat în procesul de negociere Brexit cu toate statele membre și cu guverne de orientări politice diferite și de a fi câștigat aprecieri fără excepție. Contextul în care noul grup de centru ar putea fi „l’ago della bilancia“ permite avansarea unui candidat outsider ce poate întruni consensul unei coaliții mai largi. Nivelul său de aprofundare al afacerilor europene nu are echivalent în rândul candidaților pentru președinția Comisiei. Experiența de negociator șef pe Brexit poate reprezenta un avantaj într-o perioadă de reașezare a arhitecturii instituționale europene. Pentru Macron, candidatul german Manfred Weber nu a mai ocupat nicio funcție executivă, nici la nivel național și nici european. Diferența față de experiența lui Barnier este clară, iar prin aceasta ar fi și o garanție a unei comisii puternice. Weber ar fi și păcătuit în ochii președintelui Macron prin respingerea propunerii sale de constituire a unei liste transanaționale de eurodeputați pe locurile eliberate de britanici. În plus, Barnier ar putea fi susținut fără dificultate chiar și de către guvernul de la Berlin, mai ales că în Franța a făcut o politică de dreapta. A fost chiar vicepreședinte al PPE. Și, nu în ultimul rând, mandatul său de negociator s-ar putea încheia la 1 noiembrie, concomitent cu cel al lui Jean-Claude Juncker, în cazul în care britanicii vor părăsi Uniunea Europeană. Un compromis franco-german poate fi văzut pentru moment în numirea adjunctei lui Michel Barnier, germana Sabine Weyand, în postul cheie de director general la Comerț în Comisia Europeană.
Un acord va trebui găsit însă înainte de consiliul european din 20 și 21 iunie. În candidatul potrivit nu stau numai echilibrele de putere din cuplul franco-german, dar și persoana capabilă să aibă o viziune proprie cu privire la reformele necesare relansării proiectului european într-o perioadă în care așteptările opiniilor publice europene sunt mari. Viitorul președinte al Comisiei trebuie să reflecte și dorința de schimbare manifestată în multe țări europene. //
