De același autor
Știrile cu privire la noul locatar din Downing Street nr. 10 nu sunt în măsură să îi liniștească pe cei care speră într-un Brexit ordonat care să însemne menținerea cât mai aproape de UE a Marii Britanii. Cu atât mai mult cu cât, în momentul campaniei pentru Brexit, Boris Johnson a investit întreg talentul său pentru a stimula resorturile emoționale și identitare ale tradiționalului euroscepticism britanic. În celebrul său discurs din 16 aprilie 2016, ținut la Newcastle, plin de cuvinte dure la adresa partenerilor europeni și de accente populiste, Boris Johnson nu ezita să lanseze în circulație informații false pentru a-și atinge scopul dorit: „Trimitem Uniunii Europene în fiecare săptămână 350 de milioane de lire sterline. Să folosim acești bani pentru a ne finanța propriul sistem de sănătate. Votați Leave!“. Invitarea sa în guvern ca ministru al Afacerilor Externe a fost făcută de premierul de atunci Theresa May ca o garanție că votul popular din 23 iunie în favoarea Brexit-ului va fi pus în aplicare. Prin urmare, avem de-a face cu cel mai important lider al Partidului Conservator partizan al părăsirii Uniunii Europene.
Și totuși, cel care a devenit cel de-al 15-lea prim-ministru al Reginei Elisabeta a II-a, asemănat pe bună dreptate cu președintele Donald Trump, este faimos pentru atitudinea sa schimbătoare. În 2015, pe atunci prim lord al Londrei, Boris Johnson era de părere că Marea Britanie nu și-ar putea permite din punct de vedere economic un exit, iar la început de 2016 își asigura audiența că nu face parte din tabăra celor care sunt pentru părăsirea Uniunii Europene. Și, cu toate acestea, în februarie, Boris Johnson sesizează oportunitatea politică de a se afirma drept purtător de cuvânt în tabăra conservatorilor al celor care doresc Brexit-ul. Părăsirea echipei guvernamentale prin demisie, la 9 iulie 2018, s-a produs tocmai deoarece acesta nu era de acord cu opțiunea premierului May pentru un soft Brexit.
Această atitudine schimbătoare, pe care unii comentatori nu s-au sfiit să o catalogheze drept „oportunism politic“, reprezintă tocmai speranța de care se leagă aceia care doresc o abordare rațională a acestui proces, îndeosebi mediul de afaceri, foarte expus în caz de ieșire fără acord. „Va face contrariul a ceea ce declară“, scria de curând publicația electronică Atlantico citându-l pe predecesorul său laburist Tony Blair, ce consideră că declarațiile dure la adresa UE cu care nu a ezitat să își inaugureze mandatul de șef al guvernului sunt în realitate o strategie de negociere pentru un acord. Aceeași rețetă a fost folosită în Grecia de către Tsipras, care, odată ajuns în fruntea guvernului, a aplicat aproape la virgulă acordul cu instituțiile financiare internaționale. Spre deosebire însă de cel care a condus guvernul de la Atena, Boris Johnson are de înfruntat un context ostil în parlament și are nevoie de majoritate pentru a trece viitorul acord cu Uniunea Europeană.
Cu atât mai mult, cu cât Partidul Conservator nu dispune de majoritate absolută în parlament. Prin urmare, poate fi o strategie destinată cu predilecție scenei politice britanice, iar nu pentru a renegocia acordul Barnier-May, care este un document foarte complex. Se speră la mici compromisuri îndeosebi pe subiectul sensibil al frontierei nord-irlandeze. Trebuie subliniat însă că, în ciuda răspunsului rigid al negociatorului șef al UE, Michel Barnier, este și în interesul Uniunii Europene să i se facă noului șef al guvernului de la Londra unele concesii. Chiar negociatorii europeni au o responsabilitate în stabilitatea noii echipe guvernamentale britanice și în favorizarea dimensiunii pragmatice a lui Boris Johnson, iar nu a celei populiste. Tocmai cadrul rigid impus de UE a dus la eșecul Theresei May, iar Bruxellesul trebuie să învețe din această lecție a trecutului recent. 31 octombrie este o dată limită nu numai pentru Marea Britanie, dar și pentru Uniunea Europeană. Legitimitatea lui Boris Johnson se bazează pe promisiunea de respectare a acestei date, iar atitudinea constructivă a UE nu poate decât să facă din premierul britanic un interlocutor prețios pentru amenajarea procesului post-Brexit.
Continentalii nu trebuie să mizeze pe faptul că Marea Britanie are mult mai mult de pierdut decât UE. Londra poate fi tentată să privilegieze prin acorduri bilaterale, cu SUA în primul rând, dar și cu arii regionale emergente, în cadrul strategiei de construcție a unei „Britanii Globale“, a unui spațiu cu trăsături de offshore, favorabil delocalizărilor, care să facă o concurență dură Europei continentale. Acordul privind Brexit-ul nu trebuie văzut numai în optica tehnocrată, dar mai ales politică și strategică, iar din acest punct de vedere, UE are propria responsabilitate în evoluția lui Boris Johnson. //
