De același autor
Sunt deja două săptămâni, la data la care scriu aceste rânduri, de la înscăunarea unui nou guvern la Berlin, guvernul Olaf Scholz, cel care succedă celor 16 ani de „epocă a Angelei Merkel”, „cancelara eternă”, așa cum ajunsese să fie supranumită. Un guvern în care social-democrații din SPD au întâietate, dar în care și partenerii minori au un rol esențial – Verzii și Liberalii (FPD). Creștin-democrații doamnei Merkel vor sta vreme de patru ani în opoziție. Cu toate acestea, nu putem vorbi de o ruptură și nici de o revoluție cu privire la orientările noului guvern de la Berlin. Continuitate – acesta este cuvântul care descrie cel mai bine situația noului guvern, fie și din simplul motiv că Olaf Scholz a fost vicecancelar și ministru de finanțe în vechiul guvern. Dar dincolo de acest aspect, politica țărilor importante și mai ales a celor bine administrate este caracterizată de continuitate. Dincolo de culoarea politică a guvernelor, pozițiile acestora sunt în mare măsură determinate de interesele naționale, pe care le au bine definite. Desigur, vor exista nuanțe, dar nicidecum viraje, în ciuda pozițiilor tradiționale ale forțelor politice din coaliție. Și va exista și o stabilitate a majorității, care a fost pregătită vreme de două luni și care s-a format pe baza unui contract de coaliție foarte detaliat. Mai trebuie spus și că toate cele trei partide, în ciuda diferențelor, au găsit foarte repede calea compromisului: în numai două luni, spre deosebire de șase, cât a avut nevoie în 2016 echipa Merkel-Scholz – un alt semn că la Berlin va fi stabilitate.
Repartizarea ministerelor între diferitele partide ne arată ponderea reală a fiecăruia în coaliție. Liberalii au preluat prin liderul lor Ministerul de Finanțe, încredințat lui Christian Lindner (42 de ani), un minister-cheie pentru multe probleme care se află pe agenda europeană, cum sunt reforma regulilor fiscale și uniunea bancară, dar mai ales pe subiectul stabilității financiare pentru care se declara atașat, așa cum fuseseră și predecesorii săi în guvernele Angela Merkel. Activitatea sa va fi însă urmărită îndeaproape de Olaf Scholz, anterior ministru al finanțelor. Obținerea ministerului de finanțe a costat scump FDP-ul, care, în schimb, a trebuit să lase ecologiștilor mai multe portofolii cu greutate și vizibilitate – agricultura și un „superminister” care reunește economia, mediul înconjurător și energia. Verzii și-au plasat în pozițiile ministeriale cunoscători foarte buni ai politicilor europene. Fostul europarlamentar Sven Giegold, respectat în Parlamentul European pentru seriozitatea și profunda cunoaștere a dosarelor, a preluat postul de secretar de stat pentru Transformarea Industrială. Aceste poziții vor permite aleșilor ecologiști să negocieze la Bruxelles textele legislative ale „pachetului climatic”. Singura sincopă în acest pachet: transporturile, al căror portofoliu a fost preluat de liberali.
Totuși, indiferent de pozițiile publice exprimate în mod tradițional de verzi, adevărata lor linie va putea fi observată în momentul în care măsurile luate vor afecta competitivitatea industriei germane. Social-democrații, pe lângă poziția de cancelar, și-au adjudecat Ministerul Sănătății, care i-a fost încredințat lui Karl Lauterbach, un medic specializat la Harvard în politici de sănătate, cu două doctorate, un adevărat star mediatic, având o excelentă capacitate de comunicare, plebiscitat de electorat – bucurându-se de o simpatie de 60% în sondaje – dar și cu ambiții politice pe măsură. Cât despre cancelarul Olaf Scholz, avem de-a face cu un pragmatic, un om destul de rece în atitudini, un om din Nord, născut în Saxonia Inferioară, apropiat de Gerhard Schröder, căruia i-a fost un alter ego în sânul partidului, ca secretar general, în vremea în care Schröder se afla la șefia guvernului (1998-2005).
În sfârșit, să ne uităm și la politica externă a Germaniei, susceptibilă să aibă un impact și asupra noastră. Portofoliul Externelor a fost încredințat tinerei ecologiste (40 de ani) Annalena Baerbock, cu studii temeinice în științe politice și drept internațional la London School of Economics. Și aici observăm o continuitate frapantă cu linia adoptată de guvernele Merkel: în contractul de guvernare se specifică atașamentul față de relația transatlantică, cu ezitări la angajamentul pentru alocarea de 2% din PIB pentru apărare. Totuși, se specifică procentul de 3% acordat politicii externe, de securitate și pentru cooperarea pentru dezvoltare. Este vorba de un punct comun al celor trei forțe politice, inclusiv al opoziției creștin-democrate, și anume că forța militară nu este sursa de putere a Germaniei, în condițiile în care interesele acesteia sunt favorizarea investițiilor și consolidarea debușeelor în străinătate pentru produsele sale industriale. Interesant semnalul dat totuși în direcția Washingtonului, acceptarea dotării de către forțele armate germane cu drone armate. Deși dimensiunea legată de respectarea drepturilor omului în relațiile cu China și Rusia este mult mai puternic afirmată decât în precedentele contracte de coaliție, nu se afirmă nimic despre eventualele măsuri, inclusiv Nord Stream 2. Nimic despre autonomia strategică europeană, deși relația cu Franța este considerată prioritară, ceea ce înseamnă din partea Parisului o construcție cu dimensiune strategică alături de Italia, pe baza recentului tratat semnat la Quirinal. Însă pentru Berlin, importanța Parisului este subliniată în cadrul unei politici colective de promovare a intereselor germane la nivel european și internațional, iar nu pentru crearea unui pol de putere cu dimensiune globală care să reprezinte a treia cale între Washington și Beijing. //
