De același autor
Conferința ONU pe tema schimbărilor climatice organizată în Scoția, la Glasgow, din 31 octombrie până în 12 noiembrie, pe scurt COP 26, a fost unul dintre evenimentele diplomatice majore ale anului. Din mai multe motive. Diplomația climatică a devenit un domeniu fundamental al acțiunilor multilaterale atât din nevoia de a limita încălzirea globală și de a prezerva și regenera ecosistemele, dar și ca urmare a legăturii directe cu intrarea în cea de-a patra revoluție industrială și competiția tehnologică dintre marile puteri. De asemenea, această conferință are loc după izbucnirea pandemiei de Covid-19 în 2020, an în care organizarea acestui eveniment a fost amânată. Nu mai puțin importantă este participarea Statelor Unite ale Americii, revenirea acestora în prim-planul COP, după decizia de a rămâne pe mai departe în acordul de la Paris luată de administrația Joseph Biden. Evenimentul din acest an, mai mult decât conferințele precedente, are și un parfum de război rece, de competiție între SUA și China, dar și de transmitere a unor semnale din partea unor națiuni cu privire la propriile opțiuni strategice. Bunăoară, în declarația națională a României, pronunțată de președintele Klaus Iohannis, s-a avut ca prim mesaj aderarea țării noastre la Agriculture Innovation Mission for Climate, o inițiativă lansată de Statele Unite ale Americii. Acest angajament a avut în primul rând o valoare politică, de reafirmare a priorității în politica externă a României a parteneriatului strategic cu Statele Unite. A urmat apoi o frază cu privire la susținerea obiectivului general al Uniunii Europene de reducere cu 55% a emisiilor de dioxid de carbon la orizontul 2030, ceea ce ne arată că nu va exista nicio dilemă strategică la București în eventualitatea unei opțiuni între un Bruxelles autonom strategic sau Washington.
Transformările tehnologice care stau la baza îndeplinirii obiectivelor climatice deschid perspectivele unor piețe imense. De exemplu, conform unor prognoze, piața reactoarelor nucleare modulare s-ar ridica la 1.000 de miliarde de dolari la orizontul 2035-2040. Asemenea tehnologii de vârf pot fi amplasate și în țări din emisfera sudică, cu rețele electrice mai puțin dezvoltate (vorbim și de microreactoare modulare), ceea ce ne arată mize economice și geopolitice enorme și pentru întâmpinarea cărora nu este timp de pierdut. Acordul încheiat la Glasgow cu Africa de Sud pentru a o ajuta să renunțe la energia pe bază de cărbuni (92% din producția de electricitate), în valoare de 8,5 miliarde de dolari, bani puși la dispoziție de Franța, Statele Unite, Germania, Marea Britanie și Uniunea Europeană, deschide și perspective pentru exportul tehnologiilor energetice ale acestora din urmă și implicit pentru consolidarea influenței occidentale într-un context de competiție acerbă cu China pe continentul african. Asemenea cooperări, precum și parteneriatele industriale, așa cum este cel dintre Statele Unite și România în materie nucleară, și cum lasă să se întrevadă și cele enunțate (dezvoltarea, fabricarea și utilizarea tehnologiilor cu emisii scăzute de dioxid de carbon, înmagazinarea energiei și electrificarea transporturilor, dezvoltarea și fabricarea de bunuri și servicii verzi) în comunicatul președinției române referitor la bilaterala din marja COP 26 cu înaltul reprezentant american pentru climă, John Kerry, au semnificația unor adevărate angajamente (geo)politice. Altfel spus, integrarea tehnologică va reprezenta matricea alianțelor și grupărilor de state în secolul al XXI-lea, așa cum ne-a arătat și AUKUS, alianța dintre Australia, Marea Britanie și SUA, care are în centru un parteneriat militaro-industrial în materie de propulsie nucleară. Chiar în interiorul Uniunii Europene, arhitectura acesteia începe să fie modificată de parteneriate industriale precum Alianța Hidrogenului și Alianța Bateriilor. A se observa că termenul „alianță” are o puternică semnificație politică.
Mizele reușitelor industriale, pericolul unor decalaje tehnologice și competiția pentru piețe devin principalul argument în favoarea unor obiective climatice ambițioase, chiar dacă unele țări, precum China, India, Rusia și Arabia Saudită, avansează ținte ceva mai îndepărtate pentru atingerea neutralității în materie de emisii de CO2, respectiv 2060-2070. În realitate, atât la Beijing, cât și la New Delhi, Moscova sau Riad, se conștientizează cursa contra cronometru în care s-a intrat pentru a atinge la jumătatea secolului neutralitatea în materie de emisii de CO2, care înseamnă trecerea spre o etapă tehnologică superioară de care depinde prezența în clasamentul puterilor relevante la nivel global sau regional.
Un alt aspect important de la COP 26 Glasgow se regăsește în declarația generoasă a președintelui Emmanuel Macron (spun generoasă, întrucât a vorbit mai bine de 11 minute, cu mult peste timpul oficial de 3 minute alocat fiecărui șef de stat sau de guvern). Președintele francez a insistat pe o măsură care va fi aplicată începând cu 2026, și anume taxarea produselor care sunt importate în Uniunea Europeană din acele țări cu obiective climatice „mai suple”. Într-adevăr, este vorba de o măsură de protecționism fără de care orice politică europeană în materie de reindustrializare, relocalizare și de creare a unor sectoare industriale noi ar rămâne literă moartă, eliminând cel puțin parțial dumpingul. Însă această măsură ne anunță că noile alianțe ale secolului al XXI-lea vor fi mecanisme de protecție a pieței comune. Timpul, nu foarte lung, ne va arăta și conturul acestora, însă urgența climatică nu reprezintă decât un accelerator al acestor dinamici ale sistemului internațional. //
