Criza refugiaţilor: între ofensiva Rusiei și dezbinarea Europei

Criza refugiaților ne arată cât de importantă este pentru Europa stabilitatea țărilor de pe malurile sudic și estic ale Mediteranei. Ţările Uniunii Europene nu au reușit să elaboreze o politică comună față de acest spațiu. Majoritatea consideră că implicarea strategică în Levant și Africa de Nord revine doar Statelor Unite ale Americii. Nu fac excepție nici țările din Europa Centrală și de Est, în ciuda tradițiilor de cooperare cu lumea arabă stabilite în vremea comunismului. Așa-zisele inițiative europene aparțin marilor puteri tradiționale, în primul rând Franța și apoi Marea Britanie. Dincolo de aspectele umanitare, intervenția militară franco-britanică din Libia din primăvara anului 2011 este o acțiune clasică a două mari puteri, de afirmare a propriilor interese strategice și economice. Corespondența dintre dna Hillary Clinton, atunci Secretar de Stat, și consilierul acesteia Sidney Blumenthal, dată publicității în iunie a.c. de către o comisie de anchetă a Congresului, nu lasă niciun fel de dubiu : președintele francez Nicolas Sarkozy a dorit o intervenție în Libia din motive militare și economice, iar Consiliul National de Tranziție a fost creat în mare parte parte în laboratoarele DGSE (spionajul extern francez). În ciuda acestor evidențe, ne arătăm surprinși de recentele inițiative ale Rusiei pe dosarul sirian, de întărirea dispozitivului militar rus din Siria, dar și de preluarea inițiativei diplomatice de către Moscova: pe data de 28 septembrie, la New York, președintele Federației Ruse Vladimir Putin va propune în fața Adunării Generale a Națiunilor Unite, un plan de acțiune împotriva Statului Islamic și de pacificare a Siriei.

Interesele permanente ale Rusiei în Siria

Prezența Rusiei în Siria se înscrie într-o viziune globală, dar și re­gio­nală. La nivel global, Rusia încearcă să își afirme ro­lul de mare putere ce nu se limitează numai la vecinătatea apro­piată ex-so­vie­tică: păstrarea bazei militare din portul si­rian Tartous, bază în­ființată în 1971, trebuie pusă în le­gă­tu­ră cu demersuri si­milare, cum ar fi reactivarea bazei de sub­ma­ri­ne militare ruseşti de la Cam Ranh (Vietnamul de Sud).

La nivel regional, prezența militară rusă din Siria nu poate fi de­ta­șată de reocuparea unei poziții dominante în Marea Neagră: fa­ci­li­tățile militare rusești din Siria, de la Tartous și Latakia, re­pre­zintă o prelungire a bazelor militare din Crimeea. Rusia este, prin ur­ma­re, singura mare putere care dispune de o reală ca­pa­citate de pro­iecție strategică în Siria. În plus, Tratatul de coo­pe­rare ruso-si­rian încheiat în 1980, cât și acordurile militare sem­nate cu re­gi­mul lui Bashar Al-Assad legitimează prezența Mos­co­vei în termeni de drept internațional. Scenariul libian trebuie evi­tat cu orice preț în Siria: Moscova consideră că Rezoluția nr. 1973 din 26 fe­bruarie 2011 a Consiliului de Securitate nu trebuia să ducă la în­lă­turarea lui Gaddafi. Obiectivul imediat al Rusiei este „sanc­tua­ri­zarea“ zo­nei alauite (baza demografică a re­gi­mu­lui lui Bashar Al-As­sad), pe axa Damasc-Alep, acțiune care ga­ran­tează Rusiei pre­zervarea po­zi­țiilor sale în Siria, în Orientul Mijlociu și Apropiat și în Mediterana Ori­entală. Atingerea acestui obiectiv este im­por­tantă și dintr-un alt punct de vedere: păs­trarea Rusiei în ecuația americano-ira­ni­a­nă. După acordul pe do­sarul nuclear iranian, care deschide calea re­integrării Iranului în comunitatea inter­na­țio­nală, Moscova do­reș­te să împiedice orice posibilă înțelegere ame­ri­cano-iraniană în Si­ria, care ar exclude-o definitiv din Orientul Apropiat și Mijlociu. În același registru, tre­buie amintit că pre­ședintele Putin i-a primit în mai multe rân­duri la Moscova pe re­prezentanții mișcării șiite Hezbollah, ai cărei combatanți luptă de par­tea regimului Assad. Voința Ru­siei de a fi o prezență consistentă în lumea arabo-musulmană se poate ob­serva și din obținerea sta­tutului de membru observator al Con­ferinței Islamice Inter­na­țio­nale, în 2005, și deschiderea unei reprezentanțe permanente pe lângă Liga Arabă.

Nu trebuie să neglijăm nici interesele Rusiei de a combate direct Sta­tul Islamic, în condițiile în care acesta și-a manifestat intenția de a se extinde și în Caucazul de Nord și a prezenței în Siria a câ­tor­va mii de combatanți ceceni. Strategii ruși sunt de părere că pro­gresia radicalismului islamic în Orientul Mijlociu și Apropiat va contamina mai devreme sau mai târziu regiunile ruse cu po­pu­lație musulmană.

Un alt obiectiv al implicării Rusiei este reprezentat de prezervarea intereselor sale economice în regiune: Siria reprezintă unul dintre cei mai buni clienți ai industriei de apărare ruse (ultimele con­trac­te depășesc două miliarde de dolari), iar Moscova este angajată în dezvoltarea industriei petroliere și gaziere siriene. În 2005, com­pania rusă Tatneft a obținut din partea autorităților de la Da­masc dreptul de exploatare a unor zăcăminte de gaz, iar Stroï­trans­gaz a construit infrastructuri gaziere în apropiere de Homs.

În sfârșit, impunerea Rusiei drept actor inconturnabil pe dosarul si­rian, cuplată cu stabilizarea situației în Donbass, îi permite aces­te­ia normalizarea relațiilor cu Occidentul, puse la grea încercare pe fondul crizei ucrainene. Celebra afirmație a lordului Pal­mer­ston, premierul britanic de la jumatatea secolului al XIX-lea, po­tri­vit căreia „nu există prieteni sau dușmani permanenți, ci doar in­­^­terese permanente“, pare mai valabilă că oricând...

O Europă în căutare de strategii

Statele europene sunt încă în căutarea unui com­promis pe tema gestionării fluxurilor migratorii spre UE. Criza refugiaților din lume afectează numai în­tr-o mică măsura Europa, 90% din cele 60 de mi­lioane de persoane deplasate sau refugiate în lu­me rămân tot în țările de proximitate din emi­sfera sudică. Cele câteva sute de mii de refugiați re­pre­zintă foarte puțin pentru o Uniune de 516 milioane de locuitori. Criza refugiaților este, prin urmare, o criză politică, și nu una determinată de slabele ca­pacități de primire sau de integrare ale statelor membre.

Săptămîna aceasta, responsabilii europeni vor în­cer­ca să se pună de acord asupra unei strategii glo­­bale: întărirea agenţiei Frontex, responsabilă de controlul frontierelor exterioare ale Uniunii, or­ga­nizarea unor centre europene de primire și de tri­ere a refugiaților, stabilirea unei liste de țări si­gure, ai căror cetățeni nu vor putea aspira la sta­tutul de refugiat. Totodată, șefii de stat și de gu­vern ai Uniunii Europene vor lua în discuție și mă­suri pe termen mai lung pentru rezolvarea crizei: dezvoltarea cooperării cu Turcia, Liban, Iordania și Egipt, întărirea asistenței umanitare în zonele afec­tate de conflict și sărăcie, prin Programul Uma­ni­tar Mondial și Înaltul Comisariat ONU pentru Re­fu­giați. Statele Unite au anunțat, prin vocea secre­tarului de stat, John Kerry, că se vor alătura aces­tor eforturi și vor primi 85.000 de refugiați în anul 2016 și 100.000 în 2017.

Refugiaţi la graniţa dintre Serbia şi Ungaria

Succesul întâlnirii de la Bruxelles depinde însă de restabilirea dialogului dintre statele membre și ie­șirea din logica strict națională. De cele mai multe ori, imigranții sunt lăsați să treacă spre vecinul din Nord sau de la Vest: Grecia le deschide drumul spre Balcanii de Vest, spre Macedonia, iar de aici spre Serbia. În condițiile ridicării unui gard de sâr­mă ghimpată la frontiera cu Ungaria, refugiații aflați pe solul sârb sunt îndreptați spre Croația. Aceasta din urma îi îmbarcă apoi în trenuri sau în autocare și îi îndreaptă spre frontiera ungară, iar din Ungaria sunt orientați spre Austria. Instituirea con­trolului la frontiera germano-austriacă pre­lun­gește drama celor în căutare de adăpost. Orice gard ridicat, orice control suplimentar creează ru­te alternative... Dar clivajele nu sunt, cum deseori se spune, doar Vest-Est: pe de o parte, țările occi­den­tale, care practică politica porților deschise, și cele orientale, care se opun. Diferențe notabile se­pară, de exemplu, Ungaria de România, dar și Ita­lia de Marea Britanie. Chiar între Germania și Fran­ța sunt diferențe serioase, deși cele două țări afir­mă că vorbesc pe o singură voce: în timp ce pri­ma anunța că este gata să primească între 800.000 și un milion de refugiați, a doua avansa doar cifra de 24.000 în doi ani. Dar diferențele se manifestă chiar în interiorul țărilor membre. In­cen­dierea, duminică, a unei clădiri ce urma să pri­mească refugiați, în landul Baden-Württemberg, ara­tă că însăși societatea germană este divizată pe tema refugiaților, iar spiritele sunt din ce în ce mai aprinse. În aceste condiții, numai dialogul cons­tant între statele membre poate înlătura de­ra­pajele. O reuniune a ambasadorilor europeni acre­di­tați la Bruxelles a avut loc duminică pentru dis­cu­tarea în amonte a tuturor problemelor care se agravează pe zi ce trece: refugiații continuă să sosească în număr mare în Europa și să se adauge celor peste 500.000 sosiți în primele opt luni ale anului, iar sezonul rece se apropie.