Din nou despre „Chestiunea orientală“

Istoria Orientului Apropiat și Mijlociu este un permanent reînceput: conflicte locale religioase și etnice, rivalităţi regionale și, peste toate, interesele marilor puteri. În trecut, „chestiunea ori­entală“ desemna pro­ble­me­le ce priveau reamenajarea geopolitică apărută pe fon­dul declinului Imperiului Otoman, începând cu sfâr­șitul secolului al XVII-lea și până la 1920, sfârșitul Ma­re­lui Război. În Balcani, ches­tiunea fusese rezolvată prin limitarea stăpânirii turcești la Tracia Orientală și pro­cla­marea Republicii turce, cu capitala la An­ka­ra, iar în Levant prin luarea în admi­nis­trare (sub forma mandatelor) a teritoriilor Siriei, Libanului, Palestinei, Iordaniei, Me­sopotamiei și Arabiei de către imperiile francez și britanic. Intervenția americană în Irak și „primăverile arabe“ au pus ca­păt amenajării teritoriale postcoloniale și întreaga regiune a intrat într-o perioadă de reașezări profunde.

Complicaţia clivajelor

„Ciocnirea civilizațiilor“, celebra formulă a regretatului Samuel P. Huntington, pare acum insuficientă pentru a descrie ten­siunile din Orientul Apropiat și Mijlociu. Parcă niciodată „chestiunea orientală“, re­născută din cenușă, nu a fost atât de complicată, clivajele fiind atât religioase (suniți/șiiți), etnice (alauiți/arabo-suniți, kurzi/arabo-suniți, kurzi/turci), politice (majoritățile împotriva minorităților care au guvernat sau încă guvernează sau au fost beneficiare de pe urma regimurilor neo­marxiste: în Siria, arabii suniți ma­jo­ritari împotriva minorităților alauită, dru­ză, creștine și kurdă; în Irak, arabii șiiți majoritari împotriva arabilor suniți, la ca­re se adaugă tensiunile provocate de cva­si-independența Kurdistanului) și re­gio­na­le (Turcia/Iran, Arabia Saudită/Iran, Sta­tul Islamic/Al Qaida, țări care susțin Fră­ția Musulmană/țări care se opun Frăției Musulmane), peste care se suprapun in­te­resele marilor puteri (Statele Unite, Rusia, Franța). Alianțele sunt tactice și cu aspect sinuos: Arabia Saudită se opune Rusiei în Siria, dar amândouă se regăsesc pe do­sa­rul egiptean; Kurdistanul irakian și Turcia întrețin raporturi cvasi-amicale; Statele Unite sunt aliate cu Turcia, dar acordă spri­jin kurzilor sirieni, care sunt tratați cu ostilitate de Ankara; Riadul rămâne un aliat al Washingtonului, deși cele două îm­părtășesc viziuni diferite cu privire la Siria și Iran. Totodată, derivele autoritare ale re­gimului Erdoğan au reaprins conflictul cu minoritatea kurdă. Cele patru atentate din ultimele cinci luni, comise fie de kurzi, fie de Statul Islamic, arată cât de mult s-a de­gradat situația securitară din Turcia.

Pe fondul extinderii Statului Islamic și des­compunerii statelor irakian și sirian, mi­li­oane de refugiați fragilizează statele arabe rămase încă în picioare: Iordania și Li­ba­nul. Cu circa 300.000 de morți, 4,7 mi­li­oane de refugiați și 11 milioane de de­pla­sați, conflictul din Siria reprezintă una din­tre cele mai mari catastrofe umanitare ale istoriei contemporane. La acestea se ada­ugă problema israelo-palestiniană (com­­pli­cată de impasul în care se găsește procesul de reconciliere între cele două mișcări pa­lestiniene Hamas-Fatah) care continuă să fie fără rezolvare și să constituie o sursă ma­joră de conflict în regiune. Lipsa unui front unit împotriva Sta­tului Islamic și a grupărilor islamiste a dus la di­se­mi­na­rea acestor realități în sta­tele Africii de Nord, dar și în Sahel și în unele state sub­sahariene (recentele aten­­tate din Coasta de Fildeș stau mărturie) și apariția unor filiere djihadiste cu ra­mificații în Caucaz, Balcanii de Vest, Uniunea Euro­pea­nă, Africa de Nord și chiar în China (în provincia majoritar musulmană Xinjiang-Ui­gur).

Veștile bune par să vină numai din Iran, un­de se așteaptă în acest an o creștere eco­nomică de 5% și unde masivele in­ves­tiții străine vor determina o dezvoltare sus­ținută pe termen lung. În restul regiu­nii, cu mici excepții, numai „negustorii de arme“ fac profit.

O regiune din ce în ce mai militarizată

Tensiunile din Orientul Mijlociu și Apro­piat se traduc și prin creșterea im­por­tu­rilor de armament. Statele regiunii cons­tituie o piață importantă pentru țările ex­portatoare de armament. Intensificarea con­flictelor a însemnat o adevărată ex­plo­zie a achizițiilor de armament greu. În ul­timii cinci ani, acestea au crescut cu 61% față de intervalul 2006-2010! Importurile saudite au crescut cu 275% în perioada men­ționată, cele qatareze cu 279% (po­trivit SIPRI), iar o parte din echipamente și muniții întrețin conflicte cum este cel din Yemen, dar și din Siria și Irak. Marile puteri au o responsabilitate directă în mi­litarizarea regiunii: Administrația Obama a vândut în regiune în ultimii patru ani mai multe arme decât cea a lui George W. Bush, în cele două mandate, iar vânzările Franței au crescut de la 6 miliarde de euro în 2014 la 16, un an mai târziu. Motivațiile marilor puteri sunt atât economice, cât și politice. De exemplu, Statele Unite au de­cis că nu vor trimite trupe la sol în Siria și în Irak. Prin urmare, compensează această absență prin intensificarea livrărilor de armament aliaților lor din regiune (așa-numita „doctrină Nixon“ sau „doctrina Guam“, în numele căreia, după eșecul im­plicării la sol în Vietnam, a furnizat arme Iranului în perioada 1970-1972). Cum Pen­tagonul cumpără mai puțin armament, in­dustria americană compensează prin ex­port. Rusia, de partea sa, are drept par­te­neri principali țările arcului șiit din Nord, Iran, Irak și Siria, dar printre clienții emer­genți se numără și Arabia Saudită. Această „capacitate de absorbție“ a pieței de ar­ma­ment din Orientul Mijlociu și Apropiat nu a trecut neobservată în China, care a devenit un furnizor de muniție pentru arme ușoare și care încearcă să își afirme statutul de mare putere și în această regiu­ne. Franța are și ea motivațiile ei: com­plexul militaro-industrial francez trebuie menținut, iar acest lucru este posibil prin exporturi. În caz contrar, independența fran­ceză în materie de tehnologie militară nu va putea fi menținută mult timp. Ma­rea Britanie se numără și ea printre fur­ni­zorii de armament în Orientul Mijlociu și Apropiat, motivațiile ei fiind atât eco­no­mice, dar și de menținere a prezenței sale istorice în regiune. Cu alte cuvinte, in­te­resele economice ale marilor puteri, strict legate de profit (mai ales după criza din 2008), dar și cele strategice se în­tre­pă­trund și contribuie la cursa înarmărilor și inten­si­ficarea tensiunilor în regiune. Pen­tru mo­ment, doar Rusia pare a avea ini­ți­ativă.

S-a retras Rusia din Siria?

Siria a devenit pivotul prezenței ruse în Orientul Mijlociu și Apropiat și în Me­di­terana Orientală. Cu două baze militare care rămân operaționale, cu păstrarea sis­temelor S-400, care permit instituirea unei zone de excludere aeriană, cu pre­zență navală consistentă, menținerea inte­grală a unitățatilor de elicoptere, a unor avioane capabile de bombardament la joa­să altitudine (SU-25) și a unor trupe spe­ciale, ar fi mai corect să vorbim despre o re­dimensionare a prezenței militare ruse în Siria (evaluată, înainte de retragerea anunț­ată de președintele Vladimir Putin, la 4.000-6.000 de militari). Intrarea trupe­lor siriene în Palmira s-a făcut cu sprijin aerian rus. Este vorba de o victorie foarte im­portantă, care reduce teritoriul con­tro­lat de Statul Islamic cu mai bine de o trei­me și permite guvernului de la Damasc să controleze o parte din frontiera cu Irakul. Eventualele costuri insuportabile, în con­di­țiile crizei economice și reducerii buge­tului apărării cu 5%, nu pot fi invocate pentru a justifica această reducere a efec­ti­velor și echipamentelor. 500-700 de mili­oane de dolari reprezintă o cifră supor­ta­bilă chiar pentru o Rusie aflată în re­ce­siune economică. Ar fi mai potrivit să vor­bim despre o retragere tactică, pe fondul unei înțelegeri cu Statele Unite și relan­sarea negocierilor de la Geneva pe tema unei soluții politice în Siria. Decizia Rusiei deschide noi spații de dialog cu Arabia Saudită, în perspectiva vizitei iminente a re­gelui Salman la Moscova. Spațiile de ne­gociere cu SUA și marile puteri europene sunt și mai mari: ele pot însemna o în­țelegere globală care să cuprindă și ba­zinul Mării Negre și îndeosebi Ucraina. Ră­mâne de văzut cum vor evolua în noul con­text relațiile Rusiei cu Turcia. Aceasta din urmă se află într-un grav impas stra­tegic la nivel regional și o izolare în tabăra propriilor aliați. Este poate și motivul atenției cu care liderul de la Ankara l-a pri­mit pe președintele român Klaus Io­hannis, făcând uitate unele discuții în con­tradictoriu purtate în aprilie anul trecut la București...

Eliminarea Statului Islamic (deși acesta este dublat de un așa-numit „stat islamic imaterial“, prezent prin cele aproape 10.000 de site-uri Internet, 41.000 de tweets, cu aproape 3 milioane de follo­wers, iar distrugerea lui este de asemenea importantă) și reorganizarea pe model bosniac a Siriei și Irakului nu vor rezolva decât parțial situația. Pacificarea durabilă stă în reconstrucție, dar, pentru moment, țările și comunitățile Orientului sunt inca­pabile să își ia destinele în propriile mâini. Ca în 1916, soluţiile de tip Sykes-Picot sunt singurele capabile să aducă o sta­bi­lizare regională și o liniște la porțile Eu­ropei. Istoria nu este un magister vitae în „chestiunea orientală“.