De același autor
Politica de apropiere de SUA a presedintelui francez Emmanuel Macron pare sa isi fi atins limitele. Cel putin asa ne-au indicat evenimentele de la Paris dedicate Centenarului Armistitului din 11 Noiembrie. In discursul sau de langa Arcul de Triumf, in fata a 70 de sefi de state, tanarul presedinte al Republicii Franceze a tinut sa se delimiteze de viziunea omologului sau american, Donald Trump, facand o aluzie explicita la sloganul “America First!“: “Această viziune a Franței, ca națiune generoasă, purtătoare de valori universale, a fost, în acele ore sumbre, exact opusul egoismului unui popor care nu se gândește decât la propriile interese. Patriotismul este exact opusul naționalismului. Naționalismul este o trădare! “; “Interesele noastre mai întâi, indiferent de orice s-ar întâmpla cu alții. Astfel, se șterge cel mai prețios lucru pe care o națiune îl poate avea, care o poate face să trăiască, care o face să fie măreață“. Nu stim daca demersul presedintelui francez se inscrie in diplomatia electorala in care si presedintele Trump exceleaza: pozitionarea ca opus a tot ceea ce Trump promoveaza, urmata de reactia pe Twitter a locatarului de la Casa Alba, reprezinta un balon de oxigen pentru Emmanuel Macron, a carui cota de popularitate scade in fiecare luna, in apropierea unui test electoral important – alegerile europene. Poate ca gestul lui Macron a avut in vedere neparticiparea lui Trump la Forumul Mondial al Pacii, organizat in marja evenimentelor comemorative sau neintelegeri mai profunde care vizau autonomia strategica europeana sau retragerea din acordul nuclear cu Iranul si sanctiunile care afecteaza si companii europene ori poate anuntul de retragere din acordul privind limitarea rachetelor nucleare cu raza medie de actiune. Este greu de spus.
Raymond Aron, marele filosof francez al relatiilor internationale, publica acum 40 de ani un articol intitulat “Incertitudini“. Sub acest semn ne plasam si noi in analiza noastra. Este iarasi posibil ca mesajele in cascada pe Twitter, ofensatoare la adresa Frantei si a omologului sau francez, postate de Donald Trump la doua zile dupa ce a revenit in tara, pot avea legatura numai cu necesitatea de a deturna atentia electoratului sau de la criticile venite atat dinspre observatorii cu afinitati democrate dar si republicane cu privire la decizia sa de a-si anula vizita la cimitirul militar american de la Aisne-Marne.
Cert este ca relatiile transatlantice traverseaza o criza importanta, ale carei efecte nu le vedem inca. Observam ca atitudinea presedintelui Trump a provocat o apropiere intre Paris si Berlin. Cancelara Angela Merkel si-a exprimat atat in fata parlamentului european, dar si cu ocazia vizitei presedintelui francez la Berlin sustinerea pentru proiectul Macron de creare a unei armate europene, complementara cu NATO. In discursul sau in fata parlamentului de la Berlin, o premiera de la cel al lui Jacques Chirac in anul 2000, presedintele Macron a aratat ca armata europeana nu inseamna numai echipamente ale industriei militare europene si forte puse sub un comandament unic, ci si apararea intereselor europene atunci cand apar conflicte pe glob. Intr-un interviu acordat lui Fareed Zakaria, pe CNN, presedintele Emmanuel Macron a facut o noua precizare care ne face sa intelegem si mai bine viziunea din spatele proiectului armatei europene : “Nu sunt de acord cu cresterea bugetelor militare ale statelor europene pentru achizitionarea de armament american. Vad aceasta crestere ca pe o intarire a autonomiei europene in sanul NATO “.
Ce concluzie putem trage din aceste enunturi ? Ca armata europeana este imposibil de pus in practica fara o politica externa si de securitate comuna la nivelul UE. Prin urmare, armata europeana va fi un element de institutionalizare al Europei cu mai multe viteze. O asemenea structura, cu programele industriale aferente va presupune costuri foarte mari. Timpul ne va arata daca ambitiile strategice ale cuplului franco-german nu vor pune in pericol politica de coeziune si mai ales cat de mult pot merge impreuna in cadrul NATO. Un indiciu il vom avea in momentul in care programul Galileo (GPS-ul european) va fi complet operational. Oare UE va accepta o coabitare cu GPS-ul american sau va impune statelor membre folosirea programului european de geolocalizare ? O alta intrebare la care tot timpul ne va raspunde este daca distantarea dintre Paris si Berlin pe de o parte si Washington pe de alta parte, va dura si in perioada post-Trump si daca pana atunci vom inregistra chiar o ruptura.
