De același autor
Eșecul vizitei președintelui ucrainean Volodimir Zelenski la Washington a proiectat Europa într-o gravă criză a relației transatlantice. Până în punctul în care unii lideri europeni își pun întrebarea în mod deschis dacă Statele Unite ale Americii mai pot fi sau nu considerate aliate. Emoțiile generate de noua postură a Administrației americane sunt atât de mari, încât reacții de-a dreptul antiamericane încep să își facă loc în spațiul public. În mod obiectiv, Europa are de gestionat urgența legată de marginalizarea sa în cadrul procesului de negociere SUA-Federația Rusă, de rezervele Administrației Trump II de a se implica în formula de garantare a păcii și, până la finalizarea negocierilor de la Riad și Istanbul, de susținerea efortului de război al Ucrainei și de compensarea dezangajării morale și diplomatice americane cu consecințe la fel de periculoase ca suspendarea asistenței militare.
Riscul cedării Ucrainei pe motiv că aceasta nu intră în sfera intereselor vitale americane ar afecta grav echilibrul geopolitic pe continent. În fața acestor provocări, europenii caută să depășească crizele politice interne și să coaguleze o masă critică de state, astfel încât să aibă capacitatea de a fi luați în seamă atât de Washington, cât și de Moscova. În contextul provizoratului politic de la Berlin, misiunea de a coagula o coaliție de state din spațiul euroatlantic și-au asumat-o Franța și Marea Britanie. De altfel, chiar în ipoteza unui guvern instalat la Berlin, Germania nu este un jucător strategic la nivelul Franței și Marii Britanii. Cele două sunt cele mai mari puteri militare ale continentului, singurele care au capacitatea de a interveni rapid în ajutorul Ucrainei sau pe flancul oriental cu toate limitele pe care le au în materie de masă, sunt puteri nucleare – ceea ce Moscova știe –, au capacitate de targeting ce poate fi pusă la dispoziția forțelor ucrainene și posedă, ceea ce este cel mai important, o cultură strategică ce depășește simpla adăpostire sub umbrela Washingtonului. Confetti ale unui statut de mare putere, dar la care privim astăzi cu speranță.
Tandemul franco-britanic
Dincolo de atuurile pe care cele două state europene au știut să le păstreze și după pierderea imperiilor, Franța și Marea Britanie sunt singurele țări ale continentului legate de ceea ce s-ar putea numi alianță militară. Acordurile de la Lancaster House semnate de președintele de atunci Nicolas Sarkozy și de premierul David Cameron în 2010 – o adevărată Antanta Cordiala adaptată prezentului – și-au dovedit eficiența chiar pe câmpul de luptă în Libia, alungându-l de la putere pe colonelul Gaddafi. Capacitatea de inițiativă a Franței este dată și de faptul că președintele este într-un fel la adăpost de crizele guvernamentale, dar și că proiectul de autonomie strategică europeană face cvasiunanimitate atât la nivelul forțelor politice, cât și în societate. Putem spune și că actuala criză a stabilizat guvernul François Bayrou. În plus, președintele Emmanuel Macron este liderul european cu cea mai veche și mai bună relație cu Donald Trump. Înconjurat de o excelentă echipă diplomatică, a știut să nu îi răspundă nici atunci când Donald Trump avea statut de fost președinte. Există și o anumită fascinație pentru Franța chiar a elitelor ultraconservatoare, pe care în mod abil a știut să o exploateze de la invitația adresată lui Trump, încă din 2017, de a efectua prima vizită de stat la Paris și până la transformarea recepției cu ocazia ceremoniei de redeschidere a Catedralei Notre-Dame într-un welcome back Mr. President pentru câștigătorul alegerilor din 5 noiembrie. O relație privilegiată a fost stabilită și cu vicepreședintele J.D. Vance, primit la summitul de la Paris pentru inteligența artificială. Astfel că Macron a putut lua cel dintâi inițiativa în momentul în care au fost anunțate negocieri cu Rusia fără participarea Europei și a Ucrainei. Însă Franța singură are o capacitate de antrenare limitată. Astfel, am putut observa un adevărat tandem cu Marea Britanie, aceasta din urmă având și ceea ce se numește special relationship cu Washingtonul. Însă reuniunile găzduite la Paris și la Londra fără participarea tuturor țărilor aliate arată clar că niciuna nu își face iluzii cu privire la capacitatea de a avea un front unit al tuturor țărilor aliate Washingtonului. Coalițiile de state dornice, aceasta a fost formula vehiculată explicit la summitul de la Londra, din 2 noiembrie.
Obstacolele în calea unei apărări comune europene
Chestiunile de apărare nu intră decât cu limitări serioase în cadrul european. Viitorul cancelar german Friedrich Merz a avansat însă nevoia de a se depăși reticențele statelor europene și de a face chiar doliul Alianței Nord-Atlantice, așa cum am cunoscut-o până în 2024. Congestionarea sau chiar punerea sub o umbrelă europeană a capacitaților nucleare franceze a fost de asemenea atinsă. O chestiune sensibilă, chiar dacă președintele Emmanuel Macron s-a declarat deschis pentru o discuție. Însă teza mai veche a Berlinului este transferul acestor capacități alături de poziția de membru permanent al Consiliului de Securitate către Uniunea Europeană, idee care ar lăsa Franța fără instrumente de echilibrare a Germaniei, ba chiar ar marginaliza-o în raport cu realitatea economică și demografică mult superioară de la est de Rhin. Dilema statelor europene depășește astfel chestiunile de bugete militare mai mari, ea fiind legată de cultura strategică comună care stă la baza coerenței. Doctrina nucleară franceză a intereselor vitale europene pare a nu fi necesară în cazul unui construct care să compenseze o eventuală dezangajare a Statelor Unite. Dar suntem încă acolo?
Noua postură a SUA depășește cadrele crizei ucrainene
O lectură atentă a declarațiilor participanților la Summitul de la Londra, găzduit de premierul Kier Starmer, ne arată că scopul acestuia nu a fost pregătirea unei riposte europene la adresa SUA, ci găsirea unei soluții care să remedieze criza cu SUA. Care poate fi sensul apelului public adresat de secretarul general al NATO, olandezul Mark Rutte – „Volodimir să își restabilească dialogul cu Casa Albă”? Soluțiile propuse și mai ales intenția de a le supune Washingtonului par să trădeze intenția de a căuta o formulă ca europenii să participe la dinamica lansată de Washington într-o manieră complementară, asigurând și păstrarea Ucrainei în orbita occidentală. Un parfum de istorie care ne duce la formula salvării a ceea ce se putea salva din Germania în 1945, și anume landurile vestice. Va accepta însă Washingtonul, în condițiile în care în repetate rânduri a semnificat public intenția de a lăsa gestionarea postconflict exclusiv pe seama europenilor?
Tentația americană de rezolvare a unei crize aflate în inima continentului european fără participarea la masa negocierilor a statelor europene aduce la lumină problema declinului Europei pe scena internațională, capacitatea acesteia de a fi luată în seamă și riscul marginalizării strategice în marele joc dintre SUA, Rusia și China. „SUA se pregătesc pentru o lume post-europeană” era titlul unui material publicat în prestigiosul The Wall Street Journal înainte ca Donald Trump să își anunțe preferința de a discuta direct cu Vladimir Putin. Acesta contura percepția unui continent în declin, incapabil să înfrunte provocările care cu adevărat contează în competiția mondială a secolului al XXI-lea: „Partenerii europeni pică din punct de vedere economic testul erei digitale, întrucât nu generează nici noile tehnologii, nici noile companii pe care le cere secolul actual. Adoptarea unor politici climatice falimentare le micșorează competitivitatea. Opoziția lor la dezvoltare sugrumă creșterea economică, iar sistemele nesustenabile de asistență socială le întunecă și mai mult perspectivele. Din punct de vedere politic, țările europene n-au reușit să facă UE măreață. Statele europene sunt prea mici pentru a putea influența pe cont propriu evenimentele globale, iar când încearcă să acționeze împreună nu reușesc să-și valorifice potențialul real. Birocrația UE se mișcă prea încet și adesea cu prea multe rezerve și compromisuri pentru a fi capabilă să-i mențină Europei un loc printre marile puteri mondiale […] Europa e mai vulnerabilă decât America la instabilitatea din Orientul Mijlociu, la agresiunea Rusiei și la politicile economice prădătoare ale Chinei, însă răspunsurile ei la aceste provocări și la altele sunt la fel de inepte pe cât sunt de insuficiente”.
Un tablou sumbru, dar confirmat de unele date, chiar europene: deși ne aflăm la trei ani de război în Ucraina, statele europene nu au reușit să își mobilizeze baza industrială pentru a produce mai multe muniții și echipamente militare, iar coeziunea continuă să fie minată atât de state precum Ungaria și Slovacia, dar și de mișcări anti-sistem și forte politice ale stângii radicale tot mai vocale. O imagine de fragilitate care converge cu ideea de declin puternic înrădăcinată și pe culoarele Kremlinului și chiar a europenilor înșiși, care o manifestă prin frica de singurătate strategică. //
