G7 în criză

Criza relațiilor transatlantice a ajuns într-o etapă superioară în timpul Summit-ului G7 găzduit de Canada în municipalitatea francofonă La Malbaie. Retragerea din Acordul de la Paris asupra climei, retragerea din acordul nuclear cu Iranul și mutarea ambasadei la Ierusalim fără consultarea prealabilă cu aliații euroatlantici, criticile președintelui american la adresa ONU, „acest club unde se adună indivizi pentru discuții lungi în cadru agreabil“, reprezintă o denunțare a unor principii de relații internaționale pe care chiar SUA le-au inițiat după 1945. Introducerea unor tarife vamale pentru importurile de oțel și aluminiu din UE, Mexic și Canada este percepută de aliații SUA ca un act de ostilitate, mai ales că această decizie vine după anunțarea de sancțiuni economice suplimentare la adresa Iranului, sancțiuni care afectează marile companii europene. Criza din relațiile transatlantice s-a extins astfel la toate formatele de cooperare occidentale, inclusiv la acest club al marilor țări occidentale industrializate, G7, fondat la inițiativa președintelui francez Giscard d’Estaing acum 43 de ani. Declarația președintelui francez Emmanuel Macron - „Nu ne deranjează să rămânem în 6“ – și mai ales refuzul președintelui american de a semna declarația finală a Summit-ului G7, invocând pretinse „declarații false“ ale premierului canadian Justin Trudeau, arată gravitatea rupturii dintre SUA și restul taberei occidentale. Președintele american „a distrus încrederea între Statele Unite și Europa“, a afirmat, de partea sa, ministrul german al Afacerilor Externe, Heiko Maas.

În fața respingerii multilateralismului, marii aliați ai SUA vor căuta să se repoziționeze. În acest sens, șeful diplomației de la Berlin a afirmat că Uniunea Europeană trebuie să fie unită și să caute să își afirme interesele „într-o manieră ofensivă“. Dacă adăugăm războiul comercial cu China și cu statele din Asociația de Liber Schimb Nord-American, Canada și Mexic, putem întrevedea alianțe ale europenilor cu actori statali nonoccidentali pentru apărarea intereselor economice europene. În plus, această retragere a Statelor Unite din instanțele multilaterale sau, mai bine spus, redimensionarea angajamentului acestora prin respingerea consensului, subreprezentare și reducerea angajamentului financiar va lăsa spații goale care vor fi ocupate de alte mari puteri emergente sau reemergente, precum China și Rusia. Acest lucru va duce la o erodare a influenței americane în lume. Însă bilateralul va deveni trăsătura fundamentală a relațiilor internaționale, cel puțin pentru anii în care domnul Donald Trump se va afla la Casa Albă, acest lucru fiind o veste foarte proastă pentru țările mici și mijlocii și mai ales pentru acele țări aflate în zonele de frontieră ale marilor spații geopolitice. Am în vedere aici acele țări din Europa Centrală și Orientală care și-au bazat politica externă pe dimensiunea transatlantică și mai ales cele care nu sunt angrenate în formule regionale de tip Vișegrad. Țări precum Turcia vor fi stimulate în atitudinea lor de solidaritate punctuală cu partenerii occidentali și în stabilirea de parteneriate strategice în Eurasia. Costurile neînțelegerilor dintre marii noștri aliați occidentali vor fi foarte mari pentru noi și va trebui să dăm dovadă de foarte mare imaginație pentru a nu fi prinși la mijloc. În orice caz, așa cum spunea recent la Sibiu și domnul George Friedman, o țară ca România trebuie să își regândească politica externă în condițiile în care SUA nu mai consideră Marea Neagră o prioritate, mai grav, nu mai consideră atlantismul cheia de boltă a politicii lor externe și, aș adăuga, în condițiile în care europenii văd tot mai mult în Rusia un partener (recent doamna Merkel s-a deplasat la Soci, Emmanuel Macron a fost oaspete de onoare la Forumul Internațional Economic de la Sankt Petersburg), în ciuda unor declarații cu privire la respectarea Acordurilor de la Minsk. Desigur, situația politică din Italia, Austria, atitudinea unor țări din Vișegrad ne arată inclusiv o Uniune Europeană cu geometrii variabile. Așa cum am mai spus, singura veste bună pentru occidentali este că Marea Britanie și UE vor fi, în cele din urmă, obligate să imagineze un format de cooperare cât mai aprofundat, atât economic, dar și securitar. Chiar dacă este prea devreme să vorbim de un sfârșit de epocă, relațiile transatlantice, așa cum le-am cunoscut până în 2016, vor fi diferite. Ele trebuie reinventate, dacă dorim ca viitorul să fie și al Occidentului, însă acest lucru va lua destul de mult timp și va însemna, în orice caz, apariția mai multor centre de decizie în clubul occidental. Pericolul este pierderea credibilității instituțiilor occidentale multilaterale, care înseamnă marginalizare pe scena internațională.