De același autor
Deschiderea negocierilor de aderare cu Ucraina și cu Republica Moldova la ultimul Consiliu European din acest an (14-15 decembrie) și acordarea statutului de țară candidată pentru Georgia au readus imaginea unei uniuni tot mai prezente pe continent, având vocația unei apropieri tot mai mari între membrii săi. Această impresie este întărită la noi în țară cu atât mai mult cu cât scenariul aderării complete la spațiul Schengen a României și Bulgariei este pe cale să devină o realitate în anul 2024.
Ieșirile din rând ale Ungariei și Austriei, deși aspru taxate de presa europeană mainstream și catalogate drept „putiniste” de către liderii de opinie din România, la o privire mai atentă nu dau impresia de fisurare a spațiului UE. Dimpotrivă, ele ne arată o familie temperamentală care în final ajunge la un compromis. Dezbaterile aprinse, neînțelegerile, negocierile, tot acest tumult contribuie la crearea unui sentiment de apropiere de casa comună și acest lucru s-a putut observa și în cursul anului pe care ne pregătim să îl încheiem. Dar, în același timp, evenimentele și deciziile care au marcat Uniunea Europeană ne arată îndepărtarea de obiectivul enunțat la învestitura comisiei von der Leyen, acela de Europă geopolitică.
Competiția dintre
Franța și Germania
Mult timp am crezut că Uniunea Europeană nu poate avansa în absența unui leadership franco-german. Anul 2023 a actat dispariția acestei realități, îndepărtarea durabilă a Franței de Germania, intrarea celor două mari puteri europene într-o competiție pe terenul Uniunii. Lipsa de chimie între președintele Emmanuel Macron și cancelarul Olaf Scholz nu face decât să adauge câteva tușe unei dinamici profunde, chiar dacă există și unele puncte de acord între Franța și Germania, cel mai important fiind crearea unui nucleu-dur și reforma procesului de decizie la nivel comunitar. Însă emanciparea strategică a Germaniei, provocată de războiul din Ucraina și de strategia americană de delegare a responsabilității principale pentru susținerea rezistenței și parcursului euro-atlantic a Ucrainei, a șters motivațiile atât pentru Berlin, cât și pentru Paris de a rămâne „în cuplu”. Șansa de a deveni principalul interlocutor strategic al SUA pe flancul estic și, ca urmare, a capacității Germaniei de a-și asuma facturile tot mai mari pentru Ucraina și oportunitatea de a se plasa în centrul unei alianțe securitare în chiar spațiile sale de interes major – Europa Centrală și de Est și Baltica (a se vedea inițiativa de apărare europeană antirachetă și antiaeriană, Scutul Cerului European) –, fac pentru Berlin lipsit de interes parteneriatul cu Parisul pentru autonomia strategică europeană. Berlinul se află chiar în poziție de forță, având în vedere imposibilitatea Parisului de a coagula o coaliție de state membre care să mențină perspectivele unui asemenea deziderat. Semnarea unui parteneriat strategic cu Italia pe 22 noiembrie, în cadrul vizitei sale la Roma, a arătat intenția lui Olaf Scholz de a izola și mai mult Franța pe această temă și chiar de a o marginaliza. Această reușită germană nu ar fi fost posibilă fără imposibilitatea avansării pentru Paris și Roma pe baza Tratatului de la Quirinale, încheiat pe 26 noiembrie 2021, și care ar fi trebuit să creeze o contrapondere la emanciparea strategică a Germaniei. Dar noua șefă a guvernului de la Roma, ajutată desigur de planificatorii de la Farnesina (Ministerul italian al Afacerilor Externe) au sesizat ocazia de poziționare a Italiei ca putere de echilibru în Uniunea Europeană. Totuși, un succes notabil poate fi trecut în dreptul Parisului care semnifică sfârșitul strategiei germane de a deveni principalul hub energetic european – coaliția de state pro-nucleare care a permis înscrierea industriei nucleare civile în cadrul strategiei europene de atingere a obiectivului de neutralitate climatică la orizontul 2050. Acest succes temperează într-o oarecare măsură poziția dominantă a Germaniei în geografia economică a Uniunii Europene, salvând în același timp unul dintre avantajele franceze în raport cu piața de pe malul estic al Rinului. Astfel, din punct de vedere geopolitic, Uniunea Europeană a intrat într-o perioadă de competiție internă, de filosofii diferite între cele două mari puteri europene, Franța și Germania.
Consolidarea influenței
americane în Uniunea Europeană
Și în anul 2023, orizontul strategic al europenilor a fost dominat de războiul din Ucraina, deși, după atacul teroriștilor palestinieni din 7 octombrie, criza din Orientul Apropiat a acoperit din punct de vedere mediatic, dar și la nivelul percepțiilor amenințării evoluțiile de pe frontul de Est. Chiar în opinia celor mai dogmatici gaulliști, angajamentul american apare a fi fundamental atât pentru susținerea Ucrainei, cât și pentru a evita scăparea de sub control a conflictului Israel-Hamas. Astfel că scenariul revenirii republicanului Donald Trump la Casa Albă îngrijorează. Intrarea Finlandei în NATO la data de 4 aprilie 2023 înseamnă și o consolidare a influenței americane în sânul UE. În același timp, Washingtonul își fortifică prezența în anumite puncte nodale ale Uniunii, precum Europa de Sud-Est, unde continuă extinderea infrastructurilor sale militare și caută să întărească interconexiunea energetică între Grecia, Bulgaria și România. La această creștere a influenței americane în Uniune, un rol fundamental îl joacă și gazul natural – ponderea de GNL american în consumul european a crescut de la 5% în 2021 la peste 20% la final de 2022. Convulsiile europene, dispariția cuplului franco-german favorizează evoluția Uniunii Europene sub leadership american în marea competiție strategică mondială.
Problema competitivității economice a Uniunii Europene
Mai mult decât geopolitica, drumul spre un nou model economic și spre cea de-a patra revoluție industrială – obiectiv exprimat prin așa-numitul Pact Verde European – este cel care afectează cel mai mult Uniunea Europeană. Obiectivele ambițioase în materie de tranziție energetică și politicile pentru adoptarea unor tehnologii imature pun la grea încercare capacitatea industriilor europene de a rămâne competitive. Și aceasta, în condițiile în care Uniunea Europeană reprezintă cel mult 9% din emisiile de gaze cu efect de seră la nivel mondial, iar consumul de energie electrică din India și China au făcut și în acest an din cărbune principala sursă de energie la nivel mondial. Mai mult, strategiile marilor competitori economici, în primul rând Statele Unite ale Americii și China, de stimulare a producerii și adoptării tehnologiilor critice, riscă să provoace un declin și mai accentuat al producției industriale europene și o creștere generalizată a prețurilor. Însă Comisia von der Leyen dorește ca înaintea campaniei pentru europarlamentare, deci până în martie, să adopte toate actele normative care stau la baza acestei viziuni ambițioase și în special Regulamentul privind Industria Net-Zero (NZIA). Fără a avea însă resursele financiare necesare și punând îndeosebi presiune pe industrie, această strategie riscă să aibă mai degrabă efecte negative și să accelereze ritmul delocalizărilor.
Forțele politice
antisistem și radicalizarea viziunilor politice
Atmosfera de instabilitate determinată de războiul din apropiere, ecourile pe care le-a avut în mai multe state europene ale conflictului cu Hamas, inflația, alături de erodarea puternică a încrederii în capacitatea forțelor politice tradiționale de a găsi soluții, toate acestea au stimulat opțiunile pentru partidele și figurile politice anti-sistem și au radicalizat semnificativ orientările electoratelor europene. Peste tot în UE se așteaptă rezultate bune ale partidelor anti-sistem la alegerile europarlamentare din iunie 2024. Acestea au fost deja prefațate în Olanda de situarea pe primul loc la alegerile politice a lui Geert Wilders și a formațiunii sale, Partidul Libertății (PVV), de revenirea în fruntea guvernului din Slovacia a lui Rauf Fico, de sondajele foarte bune înregistrate de Alternative fur Deutschland în Germania, de Rassemblement National în Franța, de AUR în România. Notăm desigur excepția produsă în Polonia, de pierderea majorității de către conservatorii din PiS și revenirea ca prim-ministru a lui Donald Tusk. Fără ca această creștere a forțelor anti-sistem să însemne și preluarea puterii, totuși ea exprimă îngrijorările unor segmente tot mai largi ale societăților europene față de problemele structurale ale Uniunii și care par fără soluție – imigrația clandestină, modelul demografic și limitele modelului multicultural și mai ales multireligios, agresivitatea așa-numitei ideologii Woke și cancel culture, lipsa de repere pentru tot mai mulți europeni, ca urmare a politicilor de deconstrucție identitară din ultimele decenii. O orientare tot mai accentuată din partea europenilor spre stat, spre națiune, spre valorile constitutive, spre solidaritate tranzacționată (Austria, Ungaria) se observă peste tot în Uniunea Europeană, aidoma unei mișcări de contrareformă, care preanunță o Uniune Europeană a națiunilor. //
