De același autor
Atacul israelian asupra unor infrastructuri militare din Iran ne arată o dată în plus că ne aflăm în fața unui conflict regional de amploare. După distrugerea capacității militare a Hamas și amputarea unei părți semnificative a potențialului militar al Hezbollahului – scutul și în același timp vârful de lance al Teheranului față de Israel, guvernul de la Ierusalim își focalizează atenția asupra obiectivelor iraniene din Siria și asupra Iranului însuși.
Obiectivul acestei strategii este distrugerea fundamentelor așa-numitei axe a rezistenței islamice și poate chiar prăbușirea regimului ayatollahilor.
Prăbușirea elicopterului președintelui iranian Raisi, în mai, dă de gândit, având în vedere că accidentul a survenit în urma unei deplasări dinspre Azerbaidjan, o țară în care Serviciile israeliene sunt foarte bine reprezentate. De asemenea, deplasarea sa cu un elicopter vechi de 50 de ani, achiziționat în vremea șahului, ridică semne de întrebare cu privire la existența în interiorul regimului de la Teheran a unor elemente care doresc o schimbare. Nu întâmplător, premierul Netanyahu s-a adresat pe 30 septembrie, într-o alocuțiune televizată, poporului iranian. Trebuie să precizam că Israelul se află într-o dinamică de normalizare și consolidare a relațiilor sale cu lumea arabo-musulmană. Operațiunile militare pe care le desfășoară în Liban au fost îndreptate împotriva organizației Hezbollah, iar nu împotriva Libanului, după cum loviturile asupra instalațiilor iraniene, bine calibrate, pentru a evita victimele civile, au avut drept scop slăbirea și mai mult a regimului de la Teheran, nu au fost îndreptate împotriva poporului iranian.
Strategia israeliană a pus în mișcare o adevărată mecanică împotriva regimului ayatollahilor și a sateliților săi nonstatali. Chiar vocala Turcie se limitează la comunicate, fără a avea capacitatea și nici intenția de a sprijini în vreun fel Iranul. De altfel, dincolo de comunicatele sale, regimul Erdoğan este destul de deranjat de influența pe care regimul de la Teheran a căutat să și-o construiască în sânul administrației turce – un aspect mai puțin vizibil, dar o realitate pentru cei care urmăresc îndeaproape situația din Turcia.
În sfârșit, să spunem că atacul israelian din noaptea de 25 spre 26 octombrie a fost calibrat cu partea americană, astfel încât să se evite derapaje care să producă o eventuală explozie a prețului petrolului la zece zile de alegerile prezidențiale și pentru Congres, dar și pentru a menține această mecanică regională împotriva regimului de la Teheran.
Cât despre Franța, ca urmare a situației sale interne, Emmanuel Macron este obligat să se arate rezervat față de strategia premierului Netanyahu. În realitate, establishmentul de la Paris este mult mai aliniat decât credem cu politica americană în regiune. Trebuie să privim faptele: forțele militare franceze din regiune s-au activat de fiecare dată când securitatea statului israelian a fost amenințată de către Iran. În plus, Parisul, în ciuda retoricii, este avantajat de slăbirea Hezbollahului, cu care își dispută influența pe teritoriul Libanului.
Ce se va întâmpla de aici înainte? Premierul Netanyahu va căuta să profite la maximum de această perioadă de tranziție din politica americană, care va lua sfârșit pe 21 ianuarie, dată la care se va produce schimbarea de ștafetă la Casa Albă și în Congres. Regimul de la Teheran este însă paralizat și nu are capacitatea de a reacționa dincolo de retorică.
