De același autor
Deciziile care se vor lua în acest an, de redefinire a arhitecturii europene, vor avea consecințe pe termen lung, iar recuperarea decalajelor dintre cei ce se vor afla înăuntru și cei rămași pe dinafară vor deveni ireversibile.
„Aș fi recunoscător dacă Angela și François ar putea rezolva toate problemele, dar, din păcate, lucrurile nu stau astfel (...). Dacă, de exemplu, se caută o strategie globală pentru rezolvarea crizei refugiaților, nu ajunge ca Angela Merkel să îi telefoneze lui Hollande, apoi președintelui Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, iar eu să aflu rezultatul din ziare.“
Aceste cuvinte îi aparțin șefului guvernului italian, Matteo Renzi, și fac parte dintr-un interviu pe care acesta l-a acordat cotidianului Frankfurter Allgemeine Zeitung cu ocazia vizitei sale la Berlin, pe 29 ianuarie. Dincolo de neînțelegerile pe tema politicii de austeritate, suspendării temporare a acordurilor de la Schengen și teama Italiei de a fi astfel lăsată singură cu gestionarea imigranților, a „egoismului“ german care continuă proiectul energetic North Stream, în timp ce Italiei i-a fost impus să renunțe la South Stream, există o chestiune mai profundă. Este vorba de locul Italiei în Uniunea Europeană.
Problema nu este deloc nouă și are rădăcini mai vechi, imediat după unificarea Italiei. De la sfârșitul secolului al XIX-lea și până astăzi, Roma a căutat să fie acceptată la masa celor mari și tratată de la egal la egal: a încercat să își constituie un imperiu colonial, dar nu a putut rivaliza cu cel britanic și cel francez, a fost acceptată la masa celor mari la Conferința de la Versailles, dar Orlando s-a aflat în umbra lui Clemenceau, Lloyd George și Wilson, s-a orientat spre Germania lui Hitler pentru a căpăta un rol predominant în gestionarea Europei. După al doilea război mondial, Marea Britanie și Franța au fost singurele puteri europene incluse ca membri permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU, iar după 1956 a trebuit să accepte leadershipul franco-german la nivelul comunității europene. Chiar în chestiunile mediteraneene, Italia a fost considerată un „strălucit secund“, dar nu a fost asociată marilor inițiative: în 2008, Uniunea Euro-Mediteraneană a fost lansată ca inițiativă franco-egipteană. Chiar pe dosarul Libia, de care Italia era legată de vecinătate, istorie (Libia a devenit colonie italiană în 1911) și prezență economică (Italia era primul partener economic al Libiei lui Ghaddafi), inițiativa de înlăturare a lui Ghaddafi a fost luată de Paris și Londra împreună cu Statele Unite.
În ciuda unei economii importante și unor capacități industriale recunoscute la nivel mondial (şi fiind membră a G7), Italia nu a reușit să își convertească acest potențial în forță politică. Frustrarea cea mai mare, resimtiță ca o adevărată traumă la nivelul elitelor politice italiene, a fost Summit-ul european de la Cannes din 2011, când Angela Merkel și Nicolas Sarkozy au condiționat asistența financiară și economică pentru Italia de retragerea lui Silvio Berlusconi din fruntea guvernului. Însemnările fostului secretar american al Trezoreriei Timothy Geithner, revelate de Financial Times, sunt grăitoare în sensul celor arătate mai sus: „La Summit-ul de la Cannes, germanii și francezii m-au abordat mai întâi cu precauție pentru ca în cele din urmă să îmi spună direct: vrem să spuneți că nu susțineți vreun împrumut acordat de FMI sau vreun ajutor pentru Italia, dacă Berlusconi rămâne prim-ministru !“.
În momentul de față, apare pentru Roma o nouă provocare: crearea unei noi arhitecturi europene, aceea a cercurilor concentrice, o Europă cu un grad mai înalt de integrare (în primul rând economic, fiscal și securitar, dar și cu o mai mare coordonare pe chestiuni de politică externă și militare) și o Europă exterioară, care îi va servi de glacis (economic și politic) celei dintâi. Dacă Roma a fost acceptată în nucleul-dur al noii Uniuni Europene, care, potrivit afirmațiilor vehiculate la Berlin și la Paris, va fi deschisă Europei celor 6, leadershipul franco-german nu a fost încă pus în discuție. Neincluderea Marii Britanii în această nouă formulă europeană, interesele pentru Mediterana și deschiderea pentru un parteneriat strategic cu Moscova, evocate de ministrul italian de Externe, Paolo Gentiloni, sunt date care permit gândirea unei Uniuni Europene restrânse, așezată pe triunghiul Paris-Berlin-Roma.
Rămâne de văzut dacă statele nou-integrate vor primi aceste proiecte în calitate de actori sau de spectatori. Deciziile care se vor lua în acest an, de redefinire a arhitecturii europene, vor avea consecințe pe termen lung, iar recuperarea decalajelor dintre cei ce se vor afla înăuntru și cei rămași pe dinafară vor deveni ireversibile.
* Ștefan Popescu a fost între 2008 și 2010 corespondentul RFI la Roma.
