Italia și „dictatura“ cuplului franco-german

Stefan Popescu 02.02.2016

De același autor

Deciziile care se vor lua în acest an, de redefinire a arhitecturii europene, vor avea consecințe pe termen lung, iar recuperarea decalajelor dintre cei ce se vor afla înăuntru și cei rămași pe dinafară vor deveni ireversibile.

 

„Aș fi recunoscător dacă Angela și Fran­çois ar putea rezolva toate problemele, dar, din păcate, lucrurile nu stau astfel (...). Dacă, de exemplu, se caută o stra­tegie globală pentru re­zol­varea crizei refugiaților, nu ajunge ca Angela Mer­kel să îi telefoneze lui Hol­lande, apoi președintelui Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, iar eu să aflu rezultatul din ziare.“

 

Aceste cuvinte îi aparțin șe­fului guvernului italian, Mat­teo Renzi, și fac parte dintr-un interviu pe care acesta l-a acordat cotidianului Frank­fur­ter Allgemeine Zeitung cu ocazia vizitei sa­le la Berlin, pe 29 ianuarie. Dincolo de ne­înțelegerile pe tema politicii de auste­ri­ta­te, suspendării temporare a acordurilor de la Schengen și teama Italiei de a fi astfel lăsată singură cu gestionarea imi­gran­ților, a „egoismului“ german care con­tinuă proiectul energetic North Stream, în timp ce Italiei i-a fost impus să renunțe la South Stream, există o chestiune mai profundă. Este vorba de locul Italiei în Uniunea Europeană.

 

Problema nu este deloc nouă și are ră­dă­cini mai vechi, imediat după unificarea Ita­liei. De la sfârșitul secolului al XIX-lea și până astăzi, Roma a căutat să fie acceptată la masa celor mari și tratată de la egal la egal: a încercat să își constituie un im­periu colonial, dar nu a putut rivaliza cu cel britanic și cel francez, a fost acceptată la masa celor mari la Conferința de la Versailles, dar Orlando s-a aflat în umbra lui Clemenceau, Lloyd George și Wilson, s-a orientat spre Germania lui Hitler pen­tru a căpăta un rol predominant în ges­tio­narea Europei. După al doilea război mon­dial, Marea Britanie și Franța au fost sin­gu­rele puteri europene incluse ca membri permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU, iar după 1956 a trebuit să ac­cepte leadershipul franco-german la nivelul co­mu­ni­tății europene. Chiar în chestiunile mediteraneene, Italia a fost considerată un „strălucit secund“, dar nu a fost asociată marilor ini­țiative: în 2008, Uniunea Eu­ro-Mediteraneană a fost lansată ca inițiativă franco-egipteană. Chiar pe dosarul Libia, de care Italia era le­gată de vecinătate, istorie (Libia a devenit co­lonie italiană în 1911) și prezență eco­no­mică (Italia era primul partener economic al Libiei lui Ghaddafi), inițiativa de înlă­turare a lui Ghaddafi a fost luată de Paris și Londra împreună cu Statele Unite.

 

În ciuda unei economii importante și unor capacități industriale recunoscute la nivel mondial (şi fiind membră a G7), Italia nu a reușit să își convertească acest potențial în forță politică. Frustrarea cea mai mare, resimtiță ca o adevărată traumă la nivelul elitelor politice italiene, a fost Summit-ul european de la Cannes din 2011, când An­gela Merkel și Nicolas Sarkozy au con­di­țio­nat asistența financiară și economică pen­tru Italia de retragerea lui Silvio Ber­lus­co­ni din fruntea guvernului. Însemnările fos­tului secretar american al Trezoreriei Ti­mothy Geithner, revelate de Financial Ti­mes, sunt grăitoare în sensul celor arătate mai sus: „La Summit-ul de la Cannes, germanii și francezii m-au abordat mai în­tâi cu precauție pentru ca în cele din ur­mă să îmi spună direct: vrem să spu­neți că nu susțineți vreun împrumut acor­dat de FMI sau vreun ajutor pentru Italia, dacă Berlusconi rămâne prim-mi­nistru !“.

 

În momentul de față, apare pentru Roma o nouă provocare: crearea unei noi arhi­tec­turi europene, aceea a cercurilor con­cen­trice, o Europă cu un grad mai înalt de integrare (în primul rând economic, fiscal și securitar, dar și cu o mai mare coor­do­nare pe chestiuni de politică externă și militare) și o Europă exterioară, care îi va servi de glacis (economic și politic) celei din­tâi. Dacă Roma a fost acceptată în nu­cleul-dur al noii Uniuni Europene, care, potrivit afirmațiilor vehiculate la Berlin și la Paris, va fi deschisă Europei celor 6, lea­dershipul franco-german nu a fost încă pus în discuție. Neincluderea Marii Bri­ta­nii în această nouă formulă europeană, in­teresele pentru Mediterana și deschiderea pentru un parteneriat strategic cu Moscova, evocate de ministrul italian de Ex­terne, Paolo Gentiloni, sunt date care permit gândirea unei Uniuni Europene re­strânse, așezată pe triunghiul Paris-Ber­lin-Roma.

 

Rămâne de văzut dacă statele nou-in­te­gra­te vor primi aceste proiecte în calitate de actori sau de spectatori. Deciziile care se vor lua în acest an, de redefinire a arhi­tec­turii europene, vor avea consecințe pe ter­men lung, iar recuperarea decalajelor din­tre cei ce se vor afla înăuntru și cei rămași pe dinafară vor deveni ireversibile.

 

* Ștefan Popescu a fost între 2008 și 2010 corespondentul RFI la Roma.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22