Limitele acordului pentru Ucraina de a lovi ținte pe teritoriul Rusiei

Situația Ucrainei rămâne preocupantă, în ciuda primelor livrări de armament și muniții americane, parte a pachetului de 61 de miliarde de dolari aprobat de Congres. Blocarea, vreme de șase luni, a acestui pachet de asistență, cuplată cu problemele de resurse umane ale armatei ucrainene își spun cuvântul – deși Kievul este în măsură să întârzie, iar în unele segmente ale frontului să respingă inamicul, să efectueze chiar unele atacuri în adâncimea teritoriului rus, totuși nimeni nu mai vorbește, nici în Occident și nici în Ucraina, despre victorie. În orice caz, tonul este mult mai puțin optimist decât în primii doi ani de război, iar pentru unele voci foarte avizate, un aranjament post-conflict nu mai poate fi imaginat fără un compromis teritorial. De unde și propunerile președintelui francez Emmanuel Macron de creare a unui consorțiu de state occidentale dispuse să poziționeze trupe în jurul unor orașe cheie ucrainene – Kiev și Odessa în primul rând –, cu scopul de a permite Ucrainei folosirea rezervelor de trupe menținute în aceste orașe în segmentele de front care fac obiectul efortului rusesc și, în scenariul cel mai negativ al unei străpungeri rusești, salvarea centrului politic al țării și al acelor zone care îi permit să își păstreze relevanța strategică, acestea fiind Odessa și porturile de la Dunăre. Desigur, mulți observatori își pun speranța în pachetul de asistență american în valoare de 61 de miliarde de dolari și în permisiunea dată de Statele Unite, Franța, Marea Britanie și Germania ca armele livrate ucrainenilor să poată lovi obiective militare aflate pe teritoriul Federației Ruse, în proximitatea frontierei cu Ucraina. Întrebarea care se pune este dacă acest pachet este în măsură să schimbe raportul de forțe pe front. Cei mai serioși experți spun că nu, pachetul american oferind pe termen scurt Ucrainei resursele să reziste până la începutul anului următor, iar pe termen ceva mai lung – un an și jumătate spre doi – capacitatea de a avea o robustă armată defensivă: industria americană are nevoie de timp pentru a fabrica echipamentele și munițiile comandate ca parte a pachetului de asistență. În același timp, echipamentele au nevoie de personal pentru a fi folosite.

Ca o primă concluzie, ne aflăm într-un război de uzură, în care contează numerele: resursele umane ale fiecărei tabere, capacitățile liniilor industriale și, nu mai puțin important, susținerea aliaților. Acest ultim aspect este esențial, atât pentru Ucraina, cât și pentru Rusia. Pentru Ucraina, întrebarea care se pune este legată de momentul 5 noiembrie. Vor mai continua Statele Unite să susțină Ucraina în ipoteza revenirii la Casa Albă a lui Donald Trump? Dar a menținerii administrației Joseph Biden cu o majoritate republicană în ambele camere ale Congresului? Ce vor face europenii în ipoteza în care un președinte disruptiv precum Donald Trump decide un aranjament cu Vladimir Putin? Vor fi oare în măsură să salveze cel puțin parțial Ucraina? În ceea ce privește Federația Rusă, aliații acesteia – China, Iran, Coreea de Nord – au tot interesul unui război lung și al susținerii acesteia pe termen nelimitat. Pentru China, fixarea occidentalilor și în special a americanilor pe flancul de est al NATO le întârzie focalizarea exclusivă pe teatrul indo-pacific. Pentru Iran, existența războiului în Ucraina îi împiedică pe occidentali și pe americani să promoveze viziuni mai ambițioase privind limitarea influenței acestuia în Orientul Mijlociu, iar pentru Coreea de Nord, intrarea ca sponsor important al efortului de război rusesc îi oferă ocazia de se profila drept unul dintre pilonii axei anti-occidentale, scoțând-o din umbra cvasi-exclusivă a Chinei. În sfârșit, pe termen mai lung se pune întrebarea dacă putem face paralela – și nu puțini analiști au făcut-o – între războaiele totale duse de vietnamezi sau de afgani – primii împotriva americanilor, cei din urmă și împotriva sovieticilor, dar și a coaliției occidentale conduse de Statele Unite. Or, Ucraina este un stat și o societate diferite de cele două. Având în vedere cele declarate de președintele rus Vladimir Putin – că, în orice război, soarta acestuia se va decide pe câmpul de luptă –, echipa decidentă de la Kremlin este cel mai probabil animată de credința că timpul cât mai lung, resursele umane superioare, profunzimea strategică superioară și efortul de război susținut își vor spune în cele din urmă cuvântul.

Posibilitățile Ucrainei de a conduce războiul

Acceptul Statelor Unite ale Americii dat Ucrainei pentru a folosi armele sale cu scopul de a distruge obiective pe teritoriul Federației Ruse poate avea mai multe obiective. Primul are legătură cu distrugerea punctelor logistice și a platformelor de reparare a echipamentelor militare pe care rușii le-au constituit în apropierea frontierelor cu Ucraina. Al doilea obiectiv poate avea legătură cu operaționalizarea aeronavelor F16 pentru forțele aeriene ucrainene, mai exact pregătirea terenului, limitarea capacităților antiaeriene rusești, astfel încât aeronavele livrate Ucrainei să aibă capacitatea de acțiune cât mai ridicată. Nu cred că este întâmplător ca la două zile de la anunțul președintelui Biden, o instalație rusească S300 sau S400 a fost distrusă cu rachete americane Himmars, la 40-50 km distanță de frontiera ruso-ucraineană, în inima regiunii Belgorod. Limitele impuse Ucrainei, de a nu folosi armele americane împotriva unor obiective civile, de a exclude Moscova și Kremlinul, de a viza ținte în proximitatea teritoriului ucrainean au în vedere dorința de a nu escalada conflictul cu Rusia, de a nu intra într-o stare de cobeligeranță, având în vedere că pentru unele sisteme americane, franceze, britanice este foarte probabil ca operatorii ucraineni să fie asistați de consilieri militari occidentali, iar coordonatele de lovire sunt, iarăși cel mai probabil, obținute cu ajutorul sistemelor de observație occidentale. Limitele făcute publice sunt o notificare la adresa Federației Ruse. Ele au însă și valoarea unei declarații politice vizând limitarea posibilităților Ucrainei de a conduce războiul. În sfârșit, livrarea de rachete tactice capabile să lovească ținte pe teritoriul Federației Ruse au și scopul de a încetini și chiar de a opri efortul rusesc pe mai multe segmente ale frontului și, desigur, închiderea ferestrei de oportunitate deschise pentru ruși prin blocarea vreme de o jumătate de an a ajutorului american, câștigarea de timp până când vor ajunge pe front echipamentele și munițiile necesare. Limitele înseamnă însă și un statu-quo, ca de altfel întregul angajament occidental, insuficient pentru a crea condițiile retragerii rușilor și recâștigării de către Ucraina a controlului asupra frontierelor recunoscute în dreptul internațional.

Provocări la summitul NATO de la Washington

Marea provocare pentru administrația Biden a summitului NATO de la Washington este reprezentată de constituirea unui mecanism peren de susținere a Ucrainei, independent de schimbările care pot avea loc la Washington în urma alegerilor din 5 noiembrie. Cât privește perspectiva aderării pentru Ucraina, cel mai probabil vom avea o repetare a posturii adoptate la summitul de la Vilnius, din vara anului trecut. De altfel, într-un interviu acordat săptămânalului Time Magazine în data de 4 iunie, președintele Biden a ținut să alunge orice speranță și să tempereze statele de pe flancul estic – dornice pentru includerea Ucrainei în NATO, declarând că „pacea în Ucraina înseamnă o garanție că Rusia nu va mai ocupa niciodată țara, dar apartenența Kievului la NATO nu este necesară pentru aceasta”. Cheia acestui mecanism peren este capacitatea europenilor de a face mai mult, de a îndeplini obiectivul de alocare a cel puțin 2% din PIB pentru apărare, de a-și mobiliza mai bine eforturile și de a acorda asistență pentru Ucraina într-un mod coerent. De exemplu, oricât de lăudabilă este intenția Parisului de a pune la dispoziție aeronave Mirage 2000-5, faptul că majoritatea aliaților au căzut de acord pentru livrarea de F16 are legătură cu capacitatea de a avea eforturi logistice convergente pentru susținerea forțelor aeriene ucrainene.

La finalul acestor rânduri, să spunem și un cuvânt despre conferința de la Lucerna, organizată de Elveția în speranța unui progres spre o soluție politică a conflictului. Condițiile nu sunt reunite pentru discuții și tratative, nici de partea Kievului și nici de cea a occidentalilor. Nu întâmplător, Statele Unite au delegat-o pe vicepreședinta Kamala Harris pentru a fi reprezentate. Conferința va oferi în cel mai bun caz o platformă de dialog cu unele țări din Sudul Global, pentru a se alătura efortului occidental în materie de sancțiuni la adresa Moscovei. Lipsa Chinei arată însă determinarea acestui mare sponsor al Rusiei de a-i susține efortul de război atât cât este necesar. Un răspuns occidental adecvat nu poate fi decât plasarea susținerii Ucrainei în prioritatea numărul unu a blocului occidental.