Lumea în 2017: perspective geopolitice

Peisajul politic european se va schimba fundamental, cu guverne suveraniste şi orientate spre promovarea intereselor naţionale la Bruxelles.

Stefan Popescu 10.01.2017

De același autor

 

Anul care tocmai s-a încheiat a fost foarte bogat în evenimente: alegerea lui Donald Trump la Casa Albă, căderea Alepului şi con­solidarea poziţiei lui Bashar Al-Assad, în­tărirea rolului Rusiei pe scena internaţională, vi­ra­jul geostrategic al Turciei şi îndepărtarea durabilă a aces­teia de Uniunea Eu­ro­peană, referendumul bri­tanic şi intrarea într-o Uni­une Europeană a naţiunilor suverane, atentatele te­ro­riste care au zguduit zonele „tradiţionale“ din Africa Sub­sahariană şi Orientul Mij­lociu şi Apropiat, războiul între şiiţi şi suniţi, care a distrus din temelii Yemenul, tenacitatea comunităţii occidentale pe te­ma dosarului ucrainean, creşterea eco­nomică mondială anemică. 2016 a văzut şi ac­centuarea emancipării Uniunii Eu­ro­pe­ne: respingerea Tratatului Comercial Trans­atlantic şi intrarea în funcţiune a „GPS-ului“ european Galileo. Fluxurile mi­gratorii din Orientul Apropiat şi Mij­lociu şi Africa Subsahariană au continuat să pună presiune pe Uniunea Europeană, chiar dacă acordurile cu Turcia le-au di­mi­nuat sensibil. Totuşi, dacă ruta balcanică a fost aproape blocată, presiunea a crescut pe Italia: peste 358.000 de refugiaţi au tra­versat anul trecut Mediterana în speranţa unui viitor mai sigur. Emergenţa jiha­dis­mului şi fragilitatea statală din Africa Sub­sahariană au consolidat rolul Republicii Franceze de jandarm al Africii, anul 2016 însemnând cea mai mare desfăşurare de forţe militare franceze de la căderea im­pe­riului colonial (peste 8.000 de militari în zece ţări în cadrul operaţiunilor Barkhane şi Sangaris). Au fost şi câteva veşti bune. Iranul s-a reintegrat în comunitatea in­ter­naţională, cu perspectiva de a deveni pu­te­rea regională dominantă din Orientul Mij­lociu şi un fel de „Chină“ a acestei regiuni în privinţa perspectivelor economice pe care le deschide. Altă veste bună a anului tre­cut a fost şi reintegrarea deplină a Cu­bei, marcată de vizita istorică la Havana a preşedintelui Barack Obama, dar şi acor­dul de pace semnat de guvernul colum­bi­an cu reprezentanţii Forţelor Armate Re­voluţionare (FARC) şi care pune capăt unui conflict armat care a durat o ju­mă­ta­te de secol. Tot pe tărâm latino-american a avut loc anul trecut (12 februarie, în salonul Aeroportului José Marti din Havana) şi întâlnirea istorică dintre Papa Francisc şi Patriarhul Rusiei, Kiril. Anul trecut ne-a adus şi două premiere. În pri­mul rând, abţinerea SUA în Con­siliul de Securitate al ONU la o rezoluţie împotriva colo­niilor israeliene. În al doilea rând, prima ini­ţia­tivă de pace în Siria, fără participarea Oc­cidentului, aşa-numitul proces din As­ta­na, capitala Kazahstanului, prin aso­cie­rea Rusiei, Turciei şi Iranului.

 

Cum va fi anul 2017? Aceste evo­luţii care şi-au accentuat vi­zi­bilitatea în 2016 se vor face sim­ţite şi în acest an. Pe 20 ianuarie se va instala o nouă putere la Casa Albă, o putere care va avea în centrul strategiei sale America First. Rămâne de văzut dacă această atitudine va însemna o în­ţelegere de tip Ialta cu Rusia şi un in­teres mai scăzut pentru angajamentele mul­tilaterale (ONU, NATO), inclusiv re­ne­gocierea ALENA, Acordului de Liber-Schimb American, încheiat cu Mexicul şi Canada. Ce va însemna instituirea func­ţiei de negociator inter­na­ţional şi numirea domnului Jason Greenblatt, avocatul lui Trump? O reducere a rolului Departamentului de Stat în negocierile pe ma­rile dosare internaţionale? Indiferent cine s-ar fi aflat la Casa Albă, anul 2017 ar fi însemnat accentuarea interesului Sta­telor Unite pentru regiunea Asia-Pacific şi diminuarea intereselor în Europa. Pe do­sarul sirian nu sunt prea multe de făcut, în condiţiile înţelegerilor ruso-turco-ira­nie­ne, prezenţei militare ruseşti pe teren şi consolidării poziţiei lui Bashar Al-Assad. Este vorba de triumful diplomaţiei realiste, detaşata de idealismul wilsonian cu care fuseserăm obişnuiţi, cel puţin la nivelul declaraţiilor oficiale.

 

Anul 2017 va fi marcat în Uniunea Eu­ro­peană de alegeri în Italia, Franţa, Olanda şi Germania, în ţări care au capacitatea de a determina orientări ale politicilor euro­pe­ne. În Franţa, motor al Uniunii, ale­gă­torii vor fi chemaţi la urne între 23 aprilie şi 7 mai pentru a se pronunţa asupra celui care va ocupa fotoliul de preşedinte la Pa­latul Elysée. Cel mai probabil, dacă ţinem cont de sondajele actuale, fostul premier francez François Fillon va ocupa această poziţie, om politic conservator care nu a făcut niciun secret din opţiunile sale în favoarea unei Europe unite a naţiunilor suverane, autonomie strategică europeană, instituţionalizarea unui nucleu dur al Uni­unii Europene şi parteneriat strategic cu Rusia, inclusiv recunoaşterea unei li­mite a spaţiului postimperial al Rusiei. Evoluţii similare vor avea loc şi în Germania, unde cancelara Angela Merkel, şef al guvernului din 2005, va avea alegeri în toamnă. Chiar în ipoteza unui deznodământ fericit pen­tru domnia sa, dependenţa principalului partid de guvernământ CDU faţă de aliaţii săi CSU din Bavaria şi SPD-ul domnului Frank-Walter Steinmeier va creşte.

 

Peisajul politic european se va schimba în mod fundamental, cu guverne suveraniste şi ori­entate spre promovarea in­te­re­selor naţionale la Bruxelles. Pe acest fond, în luna martie, doamna The­resa May va activa Articolul 50 al Tra­tatului de la Lisabona şi astfel negocierile pe tema prezenţei britanice în spaţiul economic european. Dar peisajul politic se va schimba în mod fundamental şi în America Latină, unde alegerile prezi­den­ţiale din Chile şi din Ecuador vor aduce gu­verne de dreapta. Dreapta va fi con­for­tată şi în Brazilia, unde chestiunea desti­tuirii doamnei Dilma Rousseff va fi defi­nitiv tranşată. Amorsarea unei tranziţii politice în Venezuela va pune capăt neo­marxismului preşedintelui Maduro. Cât despre Cuba, anul 2017 va face lumină asu­pra orientării perioadei post-Fidel Castro: vor apărea sau nu semnele tranziţiei, având în vedere că Raul are şi el ve­nerabila vârstă de 85 de ani?

 

2017 a însemnat încă din primele zile ale sale continuarea virajului Turciei spre un regim de democraţie administrată: amen­darea de către parlamentul de la Ankara a proiectului de modificare a Constituţiei în sensul instituirii unui regim prezidenţial şi epurările din toate domeniile vieţii tur­ce, de la instituţiile de forţă la universităţi şi asociaţii. Şi în acest an, armonizarea poziţiilor turceşti şi ruseşti va continua, iar ruptura dintre Ankara şi Uniunea Eu­ropeană se va adânci. Republica turcă va rămâne în mod formal în Alianţa Nord-Atlantică, dar nu va mai constitui un aliat care va răspunde în eventualitatea unei cri­ze majore cu Rusia. Turcia nu şi-a as­cuns „resemnarea strategică“ în Marea Neagră prin dispunerea celor mai mari uni­tăţi navale în Mediterana, vizitele ofi­cialilor turci în Crimeea şi armonizarea po­ziţiilor cu Rusia pe tot mai multe dosare.

 

În anul în care păşim, Rusia îşi va con­ti­nua reafirmarea ca putere globală, ten­din­ţă confortată de noile evoluţii pe terenul din Siria şi de reorientarea unor parteneri tradiţionali ai SUA din Orientul Mijlociu şi Apropiat, în principal, virajul strategic al Turciei. Riscul cel mai mare pare să fie pentru kurzi, prinşi între interesele turce, ruse şi cele occidentale. Soluţia cea mai fe­ricită în acest moment ar fi transformarea zonei kurde din nord-estul Siriei în bază a prezenţei occidentale în Siria. Eventuala intransigenţă a Washingtonului faţă de Beijing va stimula şi mai mult solidaritatea sino-rusă (Beijingul şi Moscova au opus de cinci ori veto-ul în Consiliul de Se­cu­ritate pe rezoluţii privind conflictul din Siria), un element suplimentar, dar esen­ţial în afirmarea Rusiei ca putere capabilă să încline balanţa globală într-un sens sau în altul. Creşterea preţului barilului de petrol, lentă, dar sigură, va ameliora situaţia economică a Moscovei, alături de posibila eliminare a sancţiunilor eco­no­mi­ce, foarte probabilă după schimbarea de gar­dă de la Elysée. Între comunitatea eu­ro-atlantică şi spaţiul postimperial al Ru­siei va prinde contur durabil o zonă gri, compusă din Ucraina şi Republica Mol­dova.

 

Vestea bună va fi eradicarea te­ritorială a Statului Islamic atât în Irak, cât şi în Siria, dar acest lucru nu va însemna, din pă­cate, şi sfârşitul său, celulele ji­hadiste proliferând în ţările vecine din Orientul Mijlociu, în Africa Subsahariană şi chiar în Europa. Atentatele vor continua să tulbure liniştea bătrânului continent, la fel şi fluxurile de refugiaţi, chiar dacă aces­tea nu vor atinge pragul record stabilit în 2015 (1,3 milioane de refugiaţi).

 

Actualitatea politică internaţională în 2017 din Extremul Orient va fi dominată tot de China. În septembrie va avea loc al nouă­sprezecelea congres al Partidului Co­mu­nist Chinez şi reconfirmarea, fără sur­pri­ză, pentru un nou mandat a preşedintelui Xi Jinping şi accentuarea naţionalismului de putere în vecinătatea apropiată, dar şi a afirmării vocaţiei de putere mondială prin investiţiile în proiectul „Noul drum al mătăsii“ şi deschiderea unor baze mi­litare cum este cea din Djibouti. În con­cluzie, în mod cert, în anul în care am in­trat nu ne vom plictisi!

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22