De același autor
Anul care tocmai s-a încheiat a fost foarte bogat în evenimente: alegerea lui Donald Trump la Casa Albă, căderea Alepului şi consolidarea poziţiei lui Bashar Al-Assad, întărirea rolului Rusiei pe scena internaţională, virajul geostrategic al Turciei şi îndepărtarea durabilă a acesteia de Uniunea Europeană, referendumul britanic şi intrarea într-o Uniune Europeană a naţiunilor suverane, atentatele teroriste care au zguduit zonele „tradiţionale“ din Africa Subsahariană şi Orientul Mijlociu şi Apropiat, războiul între şiiţi şi suniţi, care a distrus din temelii Yemenul, tenacitatea comunităţii occidentale pe tema dosarului ucrainean, creşterea economică mondială anemică. 2016 a văzut şi accentuarea emancipării Uniunii Europene: respingerea Tratatului Comercial Transatlantic şi intrarea în funcţiune a „GPS-ului“ european Galileo. Fluxurile migratorii din Orientul Apropiat şi Mijlociu şi Africa Subsahariană au continuat să pună presiune pe Uniunea Europeană, chiar dacă acordurile cu Turcia le-au diminuat sensibil. Totuşi, dacă ruta balcanică a fost aproape blocată, presiunea a crescut pe Italia: peste 358.000 de refugiaţi au traversat anul trecut Mediterana în speranţa unui viitor mai sigur. Emergenţa jihadismului şi fragilitatea statală din Africa Subsahariană au consolidat rolul Republicii Franceze de jandarm al Africii, anul 2016 însemnând cea mai mare desfăşurare de forţe militare franceze de la căderea imperiului colonial (peste 8.000 de militari în zece ţări în cadrul operaţiunilor Barkhane şi Sangaris). Au fost şi câteva veşti bune. Iranul s-a reintegrat în comunitatea internaţională, cu perspectiva de a deveni puterea regională dominantă din Orientul Mijlociu şi un fel de „Chină“ a acestei regiuni în privinţa perspectivelor economice pe care le deschide. Altă veste bună a anului trecut a fost şi reintegrarea deplină a Cubei, marcată de vizita istorică la Havana a preşedintelui Barack Obama, dar şi acordul de pace semnat de guvernul columbian cu reprezentanţii Forţelor Armate Revoluţionare (FARC) şi care pune capăt unui conflict armat care a durat o jumătate de secol. Tot pe tărâm latino-american a avut loc anul trecut (12 februarie, în salonul Aeroportului José Marti din Havana) şi întâlnirea istorică dintre Papa Francisc şi Patriarhul Rusiei, Kiril. Anul trecut ne-a adus şi două premiere. În primul rând, abţinerea SUA în Consiliul de Securitate al ONU la o rezoluţie împotriva coloniilor israeliene. În al doilea rând, prima iniţiativă de pace în Siria, fără participarea Occidentului, aşa-numitul proces din Astana, capitala Kazahstanului, prin asocierea Rusiei, Turciei şi Iranului.
Cum va fi anul 2017? Aceste evoluţii care şi-au accentuat vizibilitatea în 2016 se vor face simţite şi în acest an. Pe 20 ianuarie se va instala o nouă putere la Casa Albă, o putere care va avea în centrul strategiei sale America First. Rămâne de văzut dacă această atitudine va însemna o înţelegere de tip Ialta cu Rusia şi un interes mai scăzut pentru angajamentele multilaterale (ONU, NATO), inclusiv renegocierea ALENA, Acordului de Liber-Schimb American, încheiat cu Mexicul şi Canada. Ce va însemna instituirea funcţiei de negociator internaţional şi numirea domnului Jason Greenblatt, avocatul lui Trump? O reducere a rolului Departamentului de Stat în negocierile pe marile dosare internaţionale? Indiferent cine s-ar fi aflat la Casa Albă, anul 2017 ar fi însemnat accentuarea interesului Statelor Unite pentru regiunea Asia-Pacific şi diminuarea intereselor în Europa. Pe dosarul sirian nu sunt prea multe de făcut, în condiţiile înţelegerilor ruso-turco-iraniene, prezenţei militare ruseşti pe teren şi consolidării poziţiei lui Bashar Al-Assad. Este vorba de triumful diplomaţiei realiste, detaşata de idealismul wilsonian cu care fuseserăm obişnuiţi, cel puţin la nivelul declaraţiilor oficiale.
Anul 2017 va fi marcat în Uniunea Europeană de alegeri în Italia, Franţa, Olanda şi Germania, în ţări care au capacitatea de a determina orientări ale politicilor europene. În Franţa, motor al Uniunii, alegătorii vor fi chemaţi la urne între 23 aprilie şi 7 mai pentru a se pronunţa asupra celui care va ocupa fotoliul de preşedinte la Palatul Elysée. Cel mai probabil, dacă ţinem cont de sondajele actuale, fostul premier francez François Fillon va ocupa această poziţie, om politic conservator care nu a făcut niciun secret din opţiunile sale în favoarea unei Europe unite a naţiunilor suverane, autonomie strategică europeană, instituţionalizarea unui nucleu dur al Uniunii Europene şi parteneriat strategic cu Rusia, inclusiv recunoaşterea unei limite a spaţiului postimperial al Rusiei. Evoluţii similare vor avea loc şi în Germania, unde cancelara Angela Merkel, şef al guvernului din 2005, va avea alegeri în toamnă. Chiar în ipoteza unui deznodământ fericit pentru domnia sa, dependenţa principalului partid de guvernământ CDU faţă de aliaţii săi CSU din Bavaria şi SPD-ul domnului Frank-Walter Steinmeier va creşte.
Peisajul politic european se va schimba în mod fundamental, cu guverne suveraniste şi orientate spre promovarea intereselor naţionale la Bruxelles. Pe acest fond, în luna martie, doamna Theresa May va activa Articolul 50 al Tratatului de la Lisabona şi astfel negocierile pe tema prezenţei britanice în spaţiul economic european. Dar peisajul politic se va schimba în mod fundamental şi în America Latină, unde alegerile prezidenţiale din Chile şi din Ecuador vor aduce guverne de dreapta. Dreapta va fi confortată şi în Brazilia, unde chestiunea destituirii doamnei Dilma Rousseff va fi definitiv tranşată. Amorsarea unei tranziţii politice în Venezuela va pune capăt neomarxismului preşedintelui Maduro. Cât despre Cuba, anul 2017 va face lumină asupra orientării perioadei post-Fidel Castro: vor apărea sau nu semnele tranziţiei, având în vedere că Raul are şi el venerabila vârstă de 85 de ani?
2017 a însemnat încă din primele zile ale sale continuarea virajului Turciei spre un regim de democraţie administrată: amendarea de către parlamentul de la Ankara a proiectului de modificare a Constituţiei în sensul instituirii unui regim prezidenţial şi epurările din toate domeniile vieţii turce, de la instituţiile de forţă la universităţi şi asociaţii. Şi în acest an, armonizarea poziţiilor turceşti şi ruseşti va continua, iar ruptura dintre Ankara şi Uniunea Europeană se va adânci. Republica turcă va rămâne în mod formal în Alianţa Nord-Atlantică, dar nu va mai constitui un aliat care va răspunde în eventualitatea unei crize majore cu Rusia. Turcia nu şi-a ascuns „resemnarea strategică“ în Marea Neagră prin dispunerea celor mai mari unităţi navale în Mediterana, vizitele oficialilor turci în Crimeea şi armonizarea poziţiilor cu Rusia pe tot mai multe dosare.
În anul în care păşim, Rusia îşi va continua reafirmarea ca putere globală, tendinţă confortată de noile evoluţii pe terenul din Siria şi de reorientarea unor parteneri tradiţionali ai SUA din Orientul Mijlociu şi Apropiat, în principal, virajul strategic al Turciei. Riscul cel mai mare pare să fie pentru kurzi, prinşi între interesele turce, ruse şi cele occidentale. Soluţia cea mai fericită în acest moment ar fi transformarea zonei kurde din nord-estul Siriei în bază a prezenţei occidentale în Siria. Eventuala intransigenţă a Washingtonului faţă de Beijing va stimula şi mai mult solidaritatea sino-rusă (Beijingul şi Moscova au opus de cinci ori veto-ul în Consiliul de Securitate pe rezoluţii privind conflictul din Siria), un element suplimentar, dar esenţial în afirmarea Rusiei ca putere capabilă să încline balanţa globală într-un sens sau în altul. Creşterea preţului barilului de petrol, lentă, dar sigură, va ameliora situaţia economică a Moscovei, alături de posibila eliminare a sancţiunilor economice, foarte probabilă după schimbarea de gardă de la Elysée. Între comunitatea euro-atlantică şi spaţiul postimperial al Rusiei va prinde contur durabil o zonă gri, compusă din Ucraina şi Republica Moldova.
Vestea bună va fi eradicarea teritorială a Statului Islamic atât în Irak, cât şi în Siria, dar acest lucru nu va însemna, din păcate, şi sfârşitul său, celulele jihadiste proliferând în ţările vecine din Orientul Mijlociu, în Africa Subsahariană şi chiar în Europa. Atentatele vor continua să tulbure liniştea bătrânului continent, la fel şi fluxurile de refugiaţi, chiar dacă acestea nu vor atinge pragul record stabilit în 2015 (1,3 milioane de refugiaţi).
Actualitatea politică internaţională în 2017 din Extremul Orient va fi dominată tot de China. În septembrie va avea loc al nouăsprezecelea congres al Partidului Comunist Chinez şi reconfirmarea, fără surpriză, pentru un nou mandat a preşedintelui Xi Jinping şi accentuarea naţionalismului de putere în vecinătatea apropiată, dar şi a afirmării vocaţiei de putere mondială prin investiţiile în proiectul „Noul drum al mătăsii“ şi deschiderea unor baze militare cum este cea din Djibouti. În concluzie, în mod cert, în anul în care am intrat nu ne vom plictisi!