De același autor
Cauzele sale nu sunt insa numai imediate si nu sunt nicidecum legate doar de un asa-zis fenomen general european de crestere a partidelor populiste, eurosceptice si extremiste. Exista cauze mai profunde care au facut ca Marea Britanie sa aiba mereu o problema de rezolvat cu Uniunea Europeana.
Marea Britanie se simte diferita atat in Europa cat si in lume. Alaturi de Franta este singura tara care isi concepe destinul si in afara Europei. Desigur, Germania este puterea dominanta europeana dar influenta acesteia la nivel mondial este mica. Ea nu este altceva decat o « putere mijlocie cu vocatie europeana » (Hubert Védrine). Dimpotriva, Marea Britanie are o vocatie mondiala iar aceasta este profund resimtita de britanici, fie ca sunt pentru iesirea tarii lor din Uniunea Europeana, fie ca sunt pentru ramanere. Chiar daca imensul imperiu « in care soarele nu apunea niciodata » nu mai exista, legaturi stranse au ramas in cadrul Commonwealth-ului: peste 2,3 miliarde de persoane raspandite pe nu mai putin de 30 de milioane de kmp ; in plus, 16 regate au ca sef de stat regina Marii Britanii.
Spre deosebire de celelalte natiuni care compun Uniunea Europeana, Marea Britanie nu a mai cunoscut o invazie straina din anul 1066, de la invadarea regatului Angliei de catre ducele normand Wilhelm. La sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, Marea Britanie are o pozitie foarte diferita fata de celelalte tari intrate in constructia europeana, pozitie care ii intareste constiinta ca este diferita : Europa continentala are numai tari invinse sau tari iesite in cele din urma invingatoare dar care si-au pierdut rangul (cazul Frantei). Dimpotriva, pana la intrarea in razboi a Uniunii Sovietice si a Statelor Unite, Marea Britanie singura a tinut piept Germaniei naziste, Italiei fasciste si Japoniei. Pe tot parcursul razboiului, Londra a fost o adevarata capitala mondiala a lumii libere, devenind sediul unui numar foarte mare de guverne in exil : al Frantei libere, norvegian, olandez, iugoslav, belgian, polonez, cehoslovac plus o curte regala in exil, cea greaca. Desi slabita, Marea Britanie se numara printre marii invingatori : la Yalta, Churchill statea alaturi de Stalin si Roosevelt, reprezentantii celor doua superputeri. Acest sentiment este atat de puternic inradacinat peste Canalul Manecii incat in faimosul discurs (citat trunchiat in presa romaneasca dina ceste zile) tinut de Churchill la Zurich, in 1946, acesta vorbeste despre necesitatea crearii Statelor Unite ale Europei dar aceasta constructie urmand sa fie aprobata si garantata de SUA, URSS si de catre Marea Britanie. Cu alte cuvinte, Marea Britanie garant intre cei mari si nu parte a constructiei europene. « Acestei insule, Europa ii este un umil satelit », pentru a-l cita pe Victor Hugo (Cromwell). Acest sentiment diferit face ca Marea Britanie sa nu fie parte a Tratatului de la Roma din 1957. Totodata, in tara in care originile parlamentarismului pleaca din secolul al XIII-lea (actualul parlament britanic este succesorul celui din 1707), era si este de neconceput o autoritate superioara parlamentului britanic, cu atat mai putin birocratia europeana. Londra va fi totusi initiatoare a unei apropieri a natiunilor europene dar in cadru limitat si nicidecum cu putere de decizie supranationala si politici comune: Consiliul Europei si Asociatia Europeana de Liber Schimb. Un britanic, sir Oliver Franks, prezida Comitetul de Cooperare Economica Europeana (devenit ulterior OECE), destinat strangerii legaturilor intre natiunile europene insa numai pe baza planului american de reconstructie Marshall. Depunderea candidaturii la comunitatea economica europeana in 1961, in 1967 (ambele respinse ca urmare a veto-ului francez) si in 1969 si aderarea efectiva la 1 ianuarie 1973 sunt determinate de faptul ca Londra a constatat ca volumul schimburilor comerciale cu cele sase state ale comunitatii economice europene este cel mai important in comertul exterior britanic si ca ratele anuale de crestere economica din cadrul pietei comune sunt superioare celor din Asociatia Europeana de Liber Schimb. Si cu toate acestea, la scurt timp de la aderare, britanicii organizeaza un referendum (5 iunie 1975) pe tema apartenentei lor la comunitatea europeana. Povestea este similara celei de astazi. Aflat in opozitie, liderul Partidului Laburist, Harold Wilson, afirma ca daca ajunge la putere va renegocia tratatul de aderare, prost negociat de guvernul conservator, si va organiza un referendum pe tema apartenentei la comunitatea europeana. In 2007, aflat in opozitie, liderul Partidului Conservator, David Cameron, afirma ca daca ajunge la putere va demara noi negocieri cu Bruxelles-ul si va organiza un referendum pe tema apartenentei Regatului Unit la Uniunea Europeana. Si atunci ca si acum cei doi lideri, odata ajunsi la putere, redeschid negocieri cu Bruxelles-ul si ajung la un compromis. Insa in ciuda concesiilor obtinute, ambii lideri decid sa respecte promisiunea electorala si sa organizeze un referendum. Si atunci ca si acum partidele de guvernamant, in 1975 Partidul Laburist iar in 2016 Partidul Conservator sunt desirate pe tema ramanerii sau nu in comunitatea europeana. Insa diferenta dintre momentul 1975 si momentul 2016 nu consta atat in rezultatul referendumului : primul respins cu 67 %, al doilea aprobat cu 51,9 %. Diferenta majora este reprezentata de concluziile negocierii din 18-19 februarie 2016 care au facut ca, indiferent de rezultat, situatia Marii Britanii in UE sa se schimbe radical. Incepand cu Tratatul de la Roma, din 1957, exista in toate tratatele comunitare urmatoarea fraza : « Statele europene sunt determinate sa stabileasca funamentele unei uniuni fara incetare mai apropiata intre popoarele europene ». Ei bine, Marea Britanie obtine ca acest aspect, in cazul in care el va fi realizat, sa nu i se aplice. O intreaga filosofie a constructiei europene era revolutionata deoarece se lasa libertatea unui stat membru sa nu se mai asocieze destinului comun. Desigur, putem aminti si alte aspecte, pana la momentul 2016, care au mentinut statutul aparte al Marii Britanii in sanul UE si au intretinut sentimentul eurosceptic al britanicilor: politica « I want my money back » promovata de doamna Thatcher incepand cu instalarea ei in functie in 1979 si pana la demisia din 1990 si refuzul de a adera la acordul Schengen si decizia succesorului acesteia, Sir John Major, de a semna Tratatul de la Maastricht sub rezerva ca Marea Britanie nu va lua parte la proiectul unei monede comune europene.
Contextul in care se afla Uniunea Europeana se inscrie si el la capitolul explicatii pentru decizia premierului David Cameron de a renegocia angajamentele europene ale tarii sale si de a organiza un referendum : criza migratorie, criza financiara din 2008 si inca nerezolvata, cresterea economica modesta din zona euro. Uniunea Europeana nu mai functioneaza bine si este necesar ca Regatul Unit sa isi mareasca libertatea de actiune. Pentru tara care a initiat liberul schimb, reglementarea excesiva si birocratia (europeana) sunt inamici ereditari. In orice caz, aceste crize ale Uniunii Europene au avut rolul lor in alimentarea euroscepticismului britanic.
Asa cum spunea si Rudyard Kipling, care si-a impartit viata intre Londra, India, o casa in Africa australa si o ferma din Egipt, Marea Britanie nu se poate intelege decat privind departe, in zari indepartate. Ce anume sa aleaga o asemenea natiune ? se intreba marele istoric Fernand Braudel. Lumea sau Europa de care, de-a lungul istoriei, s-a izolat in mod “splendid” ? Indiferent de declaratiile emotionale din aceste zile, povestea Marii Britanii va continua, asa cum a fost intotdeauna, cu un picior pe continentul european si cu unul in afara, privind spre America, spre Indii, spre Africa anglofona si regiunea Asia-Pacific, instalata durabil ca centru al economiei mondiale.
