Moartea lui Mubarak – sfârșitul unei epoci?

Politica practicată de fostul președinte Hosni Mubarak este continuată de actualul președinte al-Sisi, atât în plan intern, cât și extern.

Stefan Popescu 03.03.2020

De același autor

Fostul președinte egiptean Hosni Mubarak s-a stins pe 25 februarie, la vârsta de 91 de ani. Momentul oferă ocazia de a revedea și cei nouă ani scurși de la Primăvara Arabă, manifestațiile din Piața Tahrir din Cairo, în urma cărora Mubarak s-a retras din fruntea statului, fiind emblematice.

Pentru a înțelege personajul care a condus țara faraonilor vreme de trei decenii până în 2011, trebuie să coborâm în timp în chiar toamna anului 1981 când, în timpul unei parade militare, este asasinat predecesorul său Anuar Al-Sadat de către organizația Jihadul islamic Egiptean afiliat Frăției Musulmane. Generalul Hosni Mubarak, prezent și el în tribuna oficială, scăpa ca prin miracol. Acest lucru a făcut ca lupta împotriva terorismului islamist să fie o prioritate absolută a mandatelor sale prezidențiale. Aceste experiențe i-au conturat și grila de interpretare pentru Primăvara Arabă. Nu întâmplător, în ianuarie 2011 Hosni Mubarak îl numește în funcția de vicepreședinte pe șeful serviciilor secrete Omar Soleimani, omul care a coordonat războiul Egiptului împotriva terorismului islamist. Refuzând să predea de bună voie puterea, Hosni Mubarak apăra un regim al cărui exponent era armata care controla Egiptul în mod neîntrerupt de la înlăturarea regelui Faruk (1952). După proclamarea republicii, la 18 iunie 1953, în fruntea statului s-au succedat militari, începând cu legendarul Gamal Nasser, continuând cu Anuar Al-Sadat și până în prezent, cu generalul Al-Sissi. Primul a condus Egiptul mai bine de 14 ani, iar al doilea, peste 11. Domniile lungi fac parte din tradiția Egiptului. Mohamed Morsi, efemerul președinte dat de Frăția Musulmană, a fost un accident într-o țară aflată în situația Egiptului, de a cărei stabilitate depinde Orientul Mijlociu și Nordul Africii. S-a abuzat în aceste zile de termenul de «dictator». Dar ce alternativă există în Egipt la regimurile autoritare conduse de militari?

Degradarea guvernanței și creșterea inegalităților s-au dovedit probleme insolubile pentru regimul militar. Dacă primii zece ani de președinție Mubarak, situația materială a egiptenilor s-a îmbunătățit considerabil, următorii douăzeci au înregistrat o creștere semnificativă a populației aflate la limita sărăciei. Sunt însă și anumite date obiective care au dus la această situație, în primul rând demografia galopantă. Anul acesta populația țării a depășit 100 de milioane de locuitori, fiind țara arabă cea mai populată, iar ritmul de creștere este de 1 milion la fiecare 6 luni! Dacă în timpul lui Gaddafi, mulți egipteni puteau găsi de lucru în mult mai prospera Libie, astăzi acest lucru nu mai este posibil.

O altă experiență fondatoare care a marcat președinția lui Mubarak a fost cariera sa de combatant în războaiele împotriva Israelului și prezența alături de Anuar Al-Sadat. Acesta din urmă a fost cel care l-a numit în 1975 vicepreședinte și l-a folosit de mai multe ori în calitate de emisar în chestiuni de politică externă. Mubarak s-a afirmat ca un adevărat gardian al moștenirii lui Sadat – menținerea acordului de pace cu Israelul și apropierea de SUA, o atitudine moderată pe dosarul israelo-arab. În timpul primului război din Golf, în 1991, Mubarak a fost primul șef de stat arab care s-a alăturat coaliției internaționale împotriva Irakului.

Experiența democratică limitată a Primăverii Arabe a arătat că pentru moment, cu mici excepții (Tunisia), nu există alternativă la regimurile militare și autoritare. Chiar în țări mult mai expuse influenței occidentale, precum Turcia, alternativa de factură neoislamistă este mult mai periculoasă. Desigur, putem persista în folosirea grilelor de analiză vest-europene, iar atunci personaje precum Atatürk în Turcia, Musharaf în Pakistan, Mubarak și Al-Sisi în Egipt pot fi creionați ca dictatori. Există și o responsabilitate occidentală în susținerea capacității acestor regimuri de a răspunde cel puțin parțial nevoilor populațiilor, iar asistența nu trebuie să fie numai în materie de securitate și militară. Gestiunea resurselor de apă, combaterea deșertificării într-o țară ca Egiptul unde 90% din populația sa se concentrează în valea și delta Nilului reprezintă probleme ale întregii comunități internaționale, cel puțin ale UE și SUA, dacă nu ne dorim derapaje în viitor. Iată de ce în evoluția unor personaje precum Mubarak factorii sunt multipli şi nu se rezumă la cei de ordin intern.

Moartea lui Mubarak închide în mod simbolic o perioadă a istoriei țării Nilului. Politica lui Mubarak este continuată de actualul președinte al-Sisi, atât în plan intern (mari șantiere care să genereze creștere economică şi ocuparea forței de muncă), cât şi extern (relația de apropiere cu SUA, Arabia Saudită şi Israel). Sistemul de putere în Egipt a rămas același. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22