De același autor
Uniunea Europeană nu are o politică externă comună. Această constatare devenită banală exprimă totuși cum nu se poate mai bine poziția Uniunii Europene în criza de la frontierele Ucrainei. Demersurile Franței, Germaniei, Italiei, Poloniei și Ungariei sunt tot atâtea nuanțe diferite care se observă, în ciuda «solidarității impecabile din NATO» pe care o evocă, într-un interviu recent acordat postului francez France24, secretarul general adjunct Mircea Geoană.
Să începem cu prima putere militară și diplomatică a Uniunii Europene, Franța. Activismul ei la Marea Neagră și pe dosarul ucrainean și al discutării unui aranjament strategic la frontierele de est ale Uniunii Europene are multe motivații. În primul rând, este vorba de statutul Franței de putere cu amprentă globală care nu se poate dezinteresa de o asemenea criză, cu atât mai mult cu cât se află la porțile Europei și în proximitatea Mediteranei Orientale – spațiu care se înscrie în rândul priorităților politicii externe și de securitate ale Parisului. Intenția de a trimite trupe în România are legătură cu demonstrarea capacității franceze de a fi parte a echilibrelor strategice regionale. Totodată, acest demers se înscrie în strategia Parisului de a-și asuma responsabilități suplimentare în Uniunea Europeană, de a ocupa din spațiul lăsat liber de retragerea Marii Britanii. Demersul francez față de Rusia face parte și din strategia de răspuns ca urmare a prezenței grupării paramilitare Wagner susținută logistic de armata rusă în spațiul tradițional de influență din Africa francofonă, mai exact din Sahel. În motivațiile poziției Franței în această criză se află și dorința de a nu lăsa exclusivitatea negocierilor și asigurării aliaților Statelor Unite ale Americii.
Germania, prin semnalele date, a arătat clar că dorește prezervarea unor interese vitale de cooperare cu Federația Rusă. Interzicerea exporturilor de armament către Ucraina are valoare de semnal politic important dat de Berlin, o «fermitate ezitantă», cum bine exprima titlul unui articol din cotidianul francez Le Figaro, determinată și ca urmare a ajustărilor încă necesare în materie de politică externă din sânul guvernului de coaliție. Cancelarul Olaf Scholtz se consideră un continuator al lui Willy Brandt, figura istorică a SPD-ului, fost cancelar, care s-a făcut remarcat prin politica de deschidere față de Uniunea Sovietică (Östpolitik). În același timp, tânăra șefă a diplomației, venită din rândul verzilor, Anna Baerbock, este adepta unor măsuri mai semnificative care să meargă până la blocarea gazoductului Nord Stream 2 în caz de invazie a Ucrainei.
În ceea ce privește puterile de dimensiuni mai mici, Italia are o atitudine și mai puțin profilată. În primul rând, există o parte consistentă a mediului politic și de afaceri favorabilă Rusiei. Echilibrele fragile ale majorității guvernamentale, în care atât Mișcarea 5 Stele, cât și Forza Italia a lui Silvio Berlusconi sunt deschise față de cooperarea pragmatică cu Moscova, împiedică o atitudine de susținere fără rezerve a Ucrainei și este favorabilă găsirii unui compromis cu Rusia. Reuniunea marelui patronat italian cu președintele Vladimir Putin, de la care gigantul ENI a fost forțat de premierul Mario Draghi să nu participe, spre a da o notă de poziție echilibrată, este exemplară.
În criza de pe flancul estic, deosebit de activă s-a arătat vecina noastră de la vest, Ungaria. Vizita premierului Viktor Orbán, însoțit de activul ministru de externe Péter Szijjártó, s-a dorit a fi purtătoare a unui «mesaj de pace». Totuși, densitatea acordurilor economice semnate are în primul rând o semnificație politică evidentă într-un asemenea context de criză. De altfel, șeful diplomației de la Budapesta a declarat public dificultatea pentru țara sa de a sprijini Ucraina, în condițiile în care aceasta din urmă nu respectă drepturile minorității ungare din Transcarpatia.
Polonia, în schimb, s-a aflat pe o poziție diametral opusă, în ciuda prezenței în grupul de la Visegrád și a proximității ideologice între guvernul Mateusz Morawiecki și cel al lui Viktor Orbán. De la acutizarea crizei, președintele Duda l-a avut oaspete pentru o vizită destinată consultărilor pe omologul său de la Kiev, Zelinski. De asemenea, președintele polonez a vizitat Georgia, altă țară foarte vulnerabilă la orice criză dintre Occident și Federația Rusă. Amprenta regională și rolul activ asumat de Varșovia au fost recunoscute prin invitația adresată de președintele american Biden de a participa la consultările cu principalii aliați europeni, dar și prin reactivarea formatului de la Weimar (Germania-Franța-Polonia). Mă întreb dacă diplomația de la București nu ar fi putut imagina un Weimar + unu, la care să ia parte și România, având în vedere că este țara europeană cu cea mai lungă frontieră cu Ucraina și cea mai apropiată de Crimeea, totodată având în vedere parteneriatele strategice care ne leagă și de Paris, și de Berlin, și de Varșovia?
De remarcat și miniturneul regional al premierului olandez Mark Rutte, cu etape la Kiev și la Chișinău. Este foarte posibil ca acesta să se înscrie în strategia mai largă a Olandei de a se afirma ca putere mijlocie în urma Brexitului, de a-și consolida profilul european, dar și cu accentuarea staturii internaționale a premierului Rutte, evocat de presa internațională între posibilii succesori ai secretarului general NATO.
Toate aceste nuanțe modifică tabloul afișat de responsabilii comunitari de la Bruxelles, de președinta Comisiei Europene și de Înaltul Reprezentant pe Politică Externă (spaniolul Josep Borrell, a cărui lipsă de anvergură nu o putem trece totuși cu vederea) prin care își declarau susținerea pentru Ucraina și totodată avertizau Rusia cu sancțiuni puternice. Poate că tocmai limitele susținerii europene i-au determinat pe responsabilii de la Kiev să îndepărteze în mod public ipoteza unei invazii și să pledeze pentru găsirea unei soluții diplomatice fie și provizorii. Aceste limite europene s-au văzut, mai mult decât simbolic, la ultima reuniune a formatului Normandia, la care părțile – Rusia, Ucraina, Germania, Franța – au purtat discuții la nivel de consilieri diplomatici. //
