Înlăturarea dictatorului Mugabe, sfârșitul unei lumi?

21 noiembrie va rămâne în istoria universală, dar mai ales în istoria Africii Subsahariene ca ziua în care dictatorul Robert Mugabe și-a pre­zentat demisia. Se încheie astfel o domnie lungă de aproape 40 de ani, ca prim-ministru (1980-1987) și apoi ca președinte (1987-2017). Mugabe încarnase lup­ta anticolonială în Rhodesia de Sud, teritoriu intrat în do­meniul de influență britanică la sfârșitul secolului al XIX-lea și devenit oficial colonie a imperiului în 1923. Era un per­sonaj lăudat în mai toate păr­țile lumii în anii ’80, când de­vine șeful guvernului și, practic, conducătorul de facto al republicii independente Zim­ba­bwe. „Ieri ați fost inamicii mei, dar de astăzi sunteți prietenii mei“, spune fostul șef de ghe­rilă comunității albe din Zimbabwe, căreia îi oferă posturi ministeriale în prima echipă guvernamentală, lăsându-l chiar pe șeful co­mu^­nității albe Ian Smith - cel care dorise o Rho­desie de Sud independentă de Londra, dar condusă de albi și care se arătase un în­ver­șu­nat adversar al lui Mu­ga­be - să rămână în ța­ră. Mai mult chiar, Mu­gabe îi per­mite fostului pre­mier Ian Smith să își con­ti­nue viața po­litică în calitate de șef al opo­ziției par­la­men­tare. Zim­ba­bwe devenise o ța­ră model pentru întreg con­tinentul afri­can: în zece ani au fost fă­cute importante re­forme ca­re să amelioreze sta­rea ma­jo­ri­tarilor, care fu­se­se­ră do­mi­nați – li se cons­tru­iesc școli, spitale și dispensare, locuințe so­ciale.

Însă Mugabe nu acceptă opoziția față de pro­priul regim: în 1982, liderul de la Harare tri­mite armata în provincia rebelă din sud-vest, Matabeleland, fieful lui Joshua Nkomo, fostul său camarad de arme din timpul războiului pentru independență și emancipare față de minoritatea albă, iar mișcarea de contestare este înăbușită cu prețul a peste 20.000 de morți. În acel moment al istoriei, Zimbabwe era o țară prea îndepărtată, iar comunitatea internațională era prea ocupată cu relațiile dintre blocurile Est-Vest pentru a fi sensibilă la asemenea atrocități. În plus, Zimbabwe era o țară prosperă raportată la Africa, în care relațiile dintre albi și majoritate făceau să pălească regimul de apartheid din țara ve­cină, Africa de Sud, și în care interesele eco­nomice albe erau cu strictețe conservate. În plus, țara nu se afla într-un punct nevralgic al hărții politice a lumii pentru ca lumea să se emoționeze în fața acelor atrocități. Abia politica de oprimare a opoziției și reforma agra­ră brutală care a antrenat expatrierea celor 4.500 de fermieri albi și foametea care a urmat au aruncat lumina reflectoarelor pe regimul opresiv al lui Mugabe. De altfel, știrile despre Zimbabwe au un aer mai mult exotic, iar politica lui opresivă nu a determinat co­mu­nitatea internațională să adopte în mod unitar sancțiuni: exclus din Commonwealth în 2003, președintele Mugabe era, în schimb, invitat la summit-urile Franța-Africa, pentru a nu mai vorbi de marja de manevră pe care i-o permitea intrarea în competiție pe con­ti­nentul african a Chinei. Răspunzătoare pentru cei aproape 40 de ani de domnie opresivă este și comunitatea internațională, alături de tovarășii de arme ai lui Mugabe, care l-au for­țat să demisioneze abia când vârsta l-a slăbit pe liderul de la Harare și l-a transformat în­tr-un lider caricatural (sub influența am­bi­ți­oasei sale soții, care îl îmbracă în cele mai ex­centrice costume), iar situația economică a țării punea în pericol supraviețuirea establish­ment-ului, care până mai ieri îl aplauda pe Mugabe când acesta anunța că dorește să can­dideze pentru un nou mandat de pre­șe­din­te în 2018.

Ceea ce s-a întamplat în Zimbabwe a fost mai mult o lovitură în sânul establishment-ului decât o schimbare de regim, o lovitură care nu va însemna că opoziția va veni la putere. A fost o luptă de succesiune în cadrul ace­lu­iași regim, secondată și de dorința co­mu­ni­tății internaționale și mai ales a puterilor re­gionale vecine, în frunte cu Africa de Sud, de a nu vedea Zimbabwe în haos.

Dicatatorul Robert Mugabe are imunitate ju­ri­dică și, chiar dacă nu a reușit, așa cum do­rea, să își celebreze centenarul în fotoliul de președinte, părăsește puterea la vârsta de 93 de ani în liniște. Pentru moment, judecători îi sunt numai observatorii și istoricii din afara societății zimbabwene.