De același autor
Rezultatele alegerilor legislative din Franța au provocat ample comentarii, toate având ca idee de bază votul de blam dat de electoratul francez președintelui nou-ales Emmanuel Macron, ca urmare a faptului că alianța politică ce îl susține nu a reușit să obțină peste jumătate din numărul mandatelor din Adunarea Națională, camera inferioară a parlamentului de la Paris. Într-adevăr, din cele 577 de mandate, la capătul celui de-al doilea tur de scrutin, alianța politică „Împreună”, „Ensemble”, numită „majoritatea prezidențială”, a obținut 245. Ceea ce înseamnă cu 44 de mandate sub pragul de 289, care i-ar fi asigurat majoritatea absolută. Față de rezultatul obținut acum cinci ani, la alegerile din 2017, reculul este important, căci atunci fuseseră obținute 308 mandate.
Dar înainte de a trece la cauzele acestei diferențe, să aruncăm o privire și asupra celorlalte forțe politice intrate în camera inferioară a parlamentului francez, așa-numitul Palat Bourboun, frumosul edificiu construit de fiica lui Ludovic al XIV-lea, Louise-Françoise, în prima parte a secolului al XVIII-lea, și pe care cei care au vizitat Parisul și au trecut prin Place de la Concorde nu se poate să nu îi fi remarcat fațada inspirată din templele antice grecești. Pe locul al doilea, la diferență notabilă de „majoritatea prezidențială”, s-a situat alianța unor formațiuni de stânga și ecologiste, grupată sub acronimul NUPES, Noua Uniune Populară, Ecologică și Socială, care a luat 131 de mandate. Exponentul acestei uniuni este Jean-Luc Mélenchon, radicalul de stânga clasat pe locul al treilea în primul tur al alegerilor prezidențiale și care spera ca această construcție politică să îi permită o adevărată revanșă pentru ratarea la mică distanță a celui de-al doilea tur al prezidențialelor. Afișele sale electorale aveau ca slogan „Mélenchon prim‑ministru”, iar în ieșirile sale publice afirma că legislativele trebuie să fie un al treilea tur al prezidențialelor. Altfel spus, domnul Mélenchon spera în obținerea unei majorități solide care să îi forțeze mâna președintelui Macron de a-l numi prim-ministru. Pasiența nu i-a reușit, deși, față de 2017, reprezentantul stângii radicale se vede în fruntea unei construcții politice, care are cu 74 de deputați mai mult și este principala forță a opoziției. Tot în spirit de revanșă s-a construit și campania doamnei Marine Le Pen, candidata partidului Rassemblement National, Reuniunea Națională, care s-a clasat în turul al doilea al prezidențialelor, dar a pierdut. Campania domniei sale a avut ca temă împiedicarea puterii absolute pentru Macron, deci a unei majorități prezidențiale. Și putem spune că, deși partidul domniei sale s-a clasat pe locul al treilea, cu 89 de mandate de deputat, totuși, față de 2017, numărul mandatelor s-a multiplicat de mai bine de 11 ori. De la 8 la 89, un scor cu adevărat istoric pentru formațiunea dreptei radicale. Pe locul al patrulea, cu 61 de mandate, s-a clasat formațiunea Les Républicains, Republicanii, partidul dreptei tradiționale, neo-gaulliste, cel care a dat cei mai mulți președinți ai celei de-a V-a Republici – regimul politic al Franței, definit de generalul De Gaulle prin Constituția din 1958, începând chiar cu președintele fondator, Georges Pompidou, Jacques Chirac și Nicolas Sarkozy, deci patru din opt. Un scor mai mult decât onorabil, cel puțin dacă facem comparație cu Partidul Socialist, care a dat și el doi președinți, pe cei doi François, Mitterrand (1981-1995) și Hollande (2012-2017) și un număr de șefi de guvern care au marcat istoria recentă a Franței, dar care acum s-a dispersat între uniunea lui Mélenchon și denumirea adoptată de Ministerul de Interne, Diverses gauches, Stângi diverse, sub care au candidat disidenții din formațiunile politice de stânga. Această mică constelație a adunat 22 de mandate. În Adunarea Națională au intrat și alți disidenți, nemulțumiți de alianțele formate în jurul marilor formațiuni și dornici să își păstreze identitatea politică: Diverses droites, Drepte diverse, cu 10 mandate, Diverși centriști, cu 4 mandate. Regionaliștii, o altă denumire care a adunat exponenți ai curentelor regionale, au adunat 10 mandate. Există și o Dreaptă suveranistă, ceva mai la dreapta de partidul doamnei Le Pen, care a luat numai un mandat.
Acestea sunt rezultatele care ne arată raportul de forțe. E drept că alianța care îl susține pe Macron are numai majoritatea relativă, dar având în vedere acest peisaj, diferența față de uniunea clasată pe locul al doilea și de culorile politice reprezentate, de incompatibilitățile dintre forțele de opoziție, observăm că victoria nu mai este chiar atât de amară, deși este un semnal serios.
Să spunem un cuvânt și despre absenteismul record – aproape 54% dintre alegători nedorind să se prezinte la vot. Acesta este ceva mai mare decât nivelul atins în 2017 cu 1,28%. De 15 ani absenteismul masiv la parlamentare se înscrie în Franța într-o tendință structurală. De vină sunt următoarele: rolul tot mai pregnant al președintelui – vorbim deja de un regim hiperprezidențial – și rolul mai șters al parlamentului, și cvasidispariția partidelor tradiționale, care aveau fiefuri, aveau o anumită formă de „patriotism de partid” din tată în fiu. Noile formațiuni nu au reușit să își creeze structuri în teritoriu care să fidelizeze votul.
În sfârșit, constatăm organizarea spațiului politic francez în jurul centrului, curentele tradiționale, stânga-dreapta, mutându-și greutatea în zonele radicale. Electoratul francez este tot mai interesat de scăderea puterii de cumpărare și de criza economică, de tematica identitară și de controlul frontierelor, de suveranitate și independență – chiar și la centru (Ministerul Economiei a devenit, la inspirația lui Macron, al Economiei și Suveranității Industriale și Digitale; Ministerul Agriculturii a devenit și al Suveranității Alimentare!). Macron va avea o guvernare stabilă, dar deplasată ușor spre dreapta, ca urmare a alianței care se prefigurează cu partidul dreptei tradiționale, Les Républicains, și ca urmare a faptului că personalitățile cele mai reprezentative ale majorității au fost în trecut în partidul neo-gaullist. În plus, stânga franceză, în ciuda vizibilității oferite de charismaticul Mélenchon, nu aduna mai mult de 30% din voturile francezilor. Opțiunile societății franceze s-au deplasat puternic spre dreapta. Apar, de asemenea, și primele personalități cu rol-cheie în perioada post-Macron: fostul premier Edouard Philippe și ministrul economiei Bruno Le Maire.
Criza din Ucraina nu a mai contat în opțiunile de vot ale francezilor. Pentru cei care urmăresc frecvent jurnalele televizate franceze, în ultimele două luni cel puțin, știrile din Ucraina nu au mai făcut „la Une”, cu alte cuvinte au fost acoperite de 5-6-7 știri despre prețul carburanților, inflație și indexarea pensiilor, de magazinele second-hand din Paris, de efectele secetei asupra agriculturii, de penuria unor produse agroalimentare. De asemenea, tematica identitară, cea a securității și ordinii publice, este din ce în ce mai importantă în ochii francezilor.
Să spunem și un cuvânt despre alianțele politice care s-au clasat pe locurile unu și doi. Aduc aminte de marile construcții din Italia de până la jumătatea anilor ‘90, unde, sub brandul „Democrația Creștină”, intrau multe curente bine închegate și formațiuni satelit. Majoritatea prezidențială, Ensemble, este alcătuită din nu mai puțin de opt formațiuni, în frunte cu cea fondată de președintele Macron, Republica în mișcare (LAREM), urmată de Mișcarea Democrată, Orizonturi, A acționa. Dreapta constructivă, Teritorii de progres, Partidul Radical – Solidaritate, Ecologie, Laicitate, În Comun și de Federația progresistă. Sub această mare umbrelă numită generic Centru se regăsesc o multitudine de curente politice – social-liberalism, dreapta tradițională, stânga tradițională, radicalism, ecologiști etc. De asemenea, NUPES, Noua Uniune Populară, Ecologică și Socială, cuprinde 18 formațiuni grupate în mai mulți poli, de la stânga radicală la comuniști, ecologiști, stânga tradițională, reprezentanți ai comunităților de peste mări.
În acest peisaj fărâmițat, partidul doamnei Le Pen este practic cel mai mare partid al Franței. Suntem, astfel, în fața unui peisaj politic în plină mutație care prefigurează fărâmițarea politică în spațiul Europei Occidentale, cu consecințe foarte mari asupra stabilității politice în următorii ani. //
