Orientul marilor fracturi

„Spre complicatul Orient, mă îndreptam cu ideile mele simple... Știam că, în mijlocul atâtor lucruri încurcate, o partidă esențială se juca.“ Această frază a generalului De Gaulle, din memoriile sale de război, pare mai validă ca oricând. Ne îndreptăm prea adesea spre regiunea cuprinsă între Mediterana și Oceanul Indian, cunoscută sub numele de Orientul Apropiat și Mijlociu, cu judecăți prea simpliste. În același timp, lucrurile par mai complicate ca oricând, cu numeroase focare de criză, care agravează o situație umanitară deja catastrofală, cu războaiele de durată din Siria, Irak și Yemen, din care se hrănește Statul Islamic, cu interminabila chestiune israelo-palestiniană și jocurile periculoase ale Turciei, Arabiei Saudite și Qatarului. La izbucnirea Primăverilor Arabe, în 2011, constatam sfârșitul unui aranjament geopolitic alcătuit imediat după împărțirea teritoriilor Imperiului Otoman, dar parcă niciodată incertitudinile strategice nu au fost atât de mari și nicicând Orientul Apropiat și Mijlociu nu a fost traversat de falii atât de profunde și cu trasee atât de sinuoase. Criza migratorie ce riscă să afecteze durabil echilibrele politice din sânul Uniunii Europene, amenințarea teroristă care planează de la Atlantic și până în Caucazul de Nord și intervenția directă a Rusiei, Statelor Unite și Franței în Siria ne arată că relațiile internaționale sunt aidoma vaselor comunicante, iar mizele partidei din Orient depășesc cadrul geografic al regiunii.

Cu excepția Arabiei Saudite, Qatarului, Emiratelor Arabe Unite, Iranului (devenit actor frecventabil al comunității internaționale) și, desigur, a Israelului, situația rămâne îngrijorătoare în toate celelalte țări ale regiunii. Deși stabilitatea Turciei (78 de milioane de locuitori, a 15-a economie mondială) nu poate fi pusă la îndoială, strategia adoptată de președintele Recep Tayyp Erdoğan în timpul campaniei electorale pentru alegerile legislative anticipate de la 1 noiembrie, cât și politica adoptată în Siria au produs fracturi profunde în interiorul țării. Atentatele sângeroase din iulie și octombrie sunt o mărturie elocventă. Jocul periculos desfășurat în Siria riscă să îi fragilizeze durabil poziția în regiune. Pentru Ankara, problema kurdă rămâne prioritară față de cea a Organizației Statului Islamic. Însă și aici nuanțele sunt importante: dacă structurile protostatale kurde din Siria sunt privite cu ostilitate din cauza legăturilor strânse cu PKK (Partidul Muncitoresc din Kurdistanul turc), guvernul autonom din Kurdistanul irakian beneficiază de o susținere clară din partea Ankarei. Aceleași nuanțe sunt valabile și pentru politica Arabiei Saudite și a Qatarului în regiune. Ambele țări sunt bănuite pentru susținerea cu arme și bani a grupărilor radicale siriene apropiate de Al-Qaida și a Statului Islamic (potrivit afirmațiilor vicepreședintelui american Biden, din octombrie 2014). În același timp, Arabia Saudită cooperează cu Egiptul și Emiratele Arabe Unite în combaterea Frăției Musulmane susținută de Qatar. Cât despre Egipt și Iordania, cele două țări cu rol pacificator în lumea arabo-musulmană, acestea sunt slăbite de situația creată de Primăverile Arabe: prima, de fracturile interne majore, după revenirea la putere a regimului militar și trecerea în clandestinitate a Frăției Musulmane, iar a doua, de cei 1,5 milioane de refugiați proveniți în principal din Siria și din Irak. Chiar și cel mai mic stat arab, Bahreinul (760 km.p., 1,3 milioane de locuitori), este traversat de un clivaj din ce în ce mai profund între suniți și șiiti. Cât despre Yemen, acesta este răvășit de un conflict între Nordul țării, sprijinit de Iran, și Sudul țării, sprijinit de Arabia Saudită, care în ultimele șase luni a făcut peste 5000 de morți.

Vechiul conflict israelo-palestinian, care trecuse în plan secundar și părea să nu mai prezinte o importanță strategică foarte mare, a căpătat vigoare în ultimele luni. Intensificarea violențelor pe tema gestiunii israeliene a Esplanadei Moscheilor riscă să ducă la un conflict religios mult mai amplu, cu largi implicații la nivel regional. Intransigența israeliană față de crearea unui stat palestinian și continuarea procesului de colonizare în Cisiordania a dus, în rândul tineretului palestinian, la falimentul ideii de stat și de autoritate palestiniană. Riscul unui teren fertil pentru Statul Islamic în rândul palestinienilor tineri este mare. Izolarea Fâșiei Gaza și agravarea crizei umanitare reprezintă o amenințare foarte mare atât pentru Israel, cât și pentru Egipt (având în vedere proximitatea de focarul de conflict din Sinai).

Cele două mari focare de instabilitate rămân însă Irakul și în special Siria, pe teritoriile cărora se suprapune în parte Statul Islamic. În Irak avem de-a face cu un front unic ce opune, pe de o parte, Statul Islamic, iar pe de alta, forțele armate irakiene aliate cu milițiile șiite și peșmergașii kurzi. Dimpotrivă, în Siria, conflictul are loc pe mai multe linii de front, între Statul Islamic și așa-numita opoziție siriană, între opoziția siriană și regimul Al-Assad, între Al-Assad și Statul Islamic și între kurzi și Statul Islamic. Peste aceste clivaje locale, se suprapune unul mai larg, confesional, între suniți și șiiți. În acest conflict, pentru prima dată în perioada contemporană, șiiții sunt avantajați de transformarea Iranului în interlocutor privilegiat al comunității internaționale în regiune și de intervenția rusă în Siria.

Un alt element de complexitate este reprezentat de implicarea directă a Rusiei în Siria și incapacitatea Statelor Unite ale Americii de a mai juca un rol de leadership în coaliția împotriva Statului Islamic. Poziția secundară a Statelor Unite în raport cu Rusia pe dosarul sirian reiese clar din protocolul semnat la 22 octombrie 2015 între forțele ruse și cele americane pentru evitarea incidentelor aeriene: forțele occidentale sunt obligate să își ajusteze operațiunile în funcție de acțiunile militare ruse. În această rivalitate a marilor puteri tentația înțelegerii este mare. Ipoteza unui troc Siria-Ucraina își face loc tot mai mult în analizele experților. După cum se arată în ultima ediție din Le Monde diplomatique, „dacă Statele Unite și aliații lor ar ține cont de interesele ruse în Siria, Moscova s-ar putea arăta mai înțelegătoare față de Ucraina“. Deja un aranjament a fost găsit în septembrie, potrivit căruia Gazprom va livra gaz Ucrainei la un preț avantajos, iar în octombrie, la Paris, atât Moscova, cât și Kievul au căzut de acord asupra unui armistițiu de durată în Donbass. Parafrazându-l pe marele romancier german Thomas Mann (Iosif și frații săi), putem spune că, mai mult ca niciodată, în Orientul Apropiat și Mijlociu „fântâna abisală a istoriei umane își dezvăluie întreaga sa adâncime“.