De același autor
Războiul din Fâșia Gaza pare să fi intrat într-o dinamică ce nu mai poate fi oprită. Eforturile administrației Biden de a-i schimba cursul nu par a avea efect asupra guvernului de la Ierusalim, care pare hotărât să meargă până la capăt. Întrebarea care se pune este ce anume înseamnă capăt: eradicarea totală a Hamas din Fâșia Gaza: captura unui trofeu – cel mai probabil Yahia Sinwar, comandatul militar al Hamas din Fâșia Gaza – care să permită guvernului israelian să poată încheia operațiunea cu o victorie clară; provocarea unor distrugeri care să descurajeze pe termen lung și foarte lung orice organizație teroristă care cochetează cu operațiuni împotriva Israelului. Sau, poate, crearea unei presiuni atât de mari către frontiera cu Egiptul, astfel încât singura soluție rămasă pentru palestinienii din Gaza să fie „revărsarea” de-a dreptul peste bariera care urmează cei 12 km de frontieră egipteano-palestiniană. Ori poate provocarea unor distrugeri care să-i facă pe palestinienii înșiși din Gaza să nu mai accepte în veci organizații precum Hamas.
Toate aceste ipoteze de lucru sunt legitime la aproape patru luni și jumătate de la evenimentele tragice din 7 octombrie. Pe de altă parte, Hamasul reprezintă încă o realitate în Fâșia Gaza, ceea ce face pertinentă continuarea operațiunilor militare israeliene în profunzimea acestui mic teritoriu. Iar traumatismul israelienilor, în urma atacurilor teroriste din 7 octombrie, este încă viu, întreținut și de prezența a încă 130 de ostatici israelieni în mâinile organizațiilor teroriste din Gaza. Având în vedere lunga istorie a episoadelor tragice la care a fost supus poporul evreu – o existență care i-a forțat mereu la adaptare pentru a putea supraviețui, alături de marea tragedie a Holocaustului, urmată de decenii de ostilitate din partea maselor arabe înconjurătoare și de eforturi pentru a nu fi aruncați în mare – strategia de mână forte adoptată de guvernul condus de Benjamin Netanyahu pare a avea o justificare solidă. Realitatea geopolitică și securitară în care se află Israelul îi impune o anumită postură pentru a-și reclădi credibilitatea dispozitivului său militaro-securitar și capacitatea de descurajare zdruncinate de atacurile din 7 octombrie.
Câteva certitudini totuși…
Prima certitudine este solidaritatea cabinetului de război israelian. Fără această solidaritate, care nu împiedică desfășurarea vieții politice, nu ar fi fost posibil pentru Benjamin Netanyahu să conducă actualul cabinet, supus inițial unei uriașe presiuni din partea opiniei publice israeliene, și nici să poarte un război atât de lung, cu consecințe semnificative pentru economie. Intrarea lui Benny Gantz în cabinetul de război înseamnă asumarea răspunderii într-un moment în care nu este loc pentru culoarea politică.
În plus, această mișcare i-a permis premierului Benjamin Netanyahu să dispună de o marjă de manevră în fața aliaților săi extremiști din coaliția de guvernământ. Așadar, solidaritatea opoziției cu premierul Netanyahu pentru continuarea războiului pe termen lung, poate cât mai aproape de alegerile prezidențiale americane din 5 noiembrie, când se va avea o imagine și mai clară cu privire la revenirea unei administrații net favorabile la Casa Albă.
O a doua certitudine este că atât pentru Benny Gantz, cât și pentru Benjamin Netanyahu este exclusă opțiunea unui stat palestinian. Pentru a fi obiectivi, a existat în trecut o deschidere a premierului Netanyahu pentru o soluție cu două state. Imediat după ce a revenit la șefia guvernului în 2009, la câteva săptămâni după instalarea administrației Obama-Biden la Casa Albă, premierul Netanyahu a condiționat recunoașterea unui stat palestinian demilitarizat de recunoașterea de către palestinieni a Israelului ca stat al poporului evreu și angajamentul Statelor Unite că, indiferent de situație, vor apăra securitatea statului Israel. Atacul din 7 octombrie a îndepărtat această soluție deoarece a aruncat germenii neîncrederii față de palestinieni tocmai în rândul israelienilor moderați, deschiși față de o asemenea soluție. Apoi, războiul din Gaza cu numeroasele sale victime colaterale, derapajele din Cisiordania, legitimitatea dobândită de Hamas și credința multor palestinieni că lupta armată reprezintă unica soluție îndepărtează acest scenariu, deși se aud tot mai multe voci în afara Israelului în favoarea unui stat palestinian. Una dintre ele a fost a însuși secretarului de stat american Anthony Blinken, dar și a Marii Britanii și Franței, care au evocat posibilitatea unor recunoașteri unilaterale a statului palestinian – declarații care fac parte mai mult din arsenalul de presiune la adresa guvernului Netanyahu pentru a pune capăt operațiunii militare din Gaza, decât să fie un scenariu plauzibil. Rămâne de văzut și cât de realist poate fi un astfel de scenariu în condițiile fragmentării teritoriului Cisiordaniei cu numeroase colonii israeliene, care în niciun caz nu vor fi demantelate, și ale prăbușirii credibilității Autorității Naționale Palestiniene. În plus, punerea pe picioare a unui stat necesită concursul mai multor puteri regionale, inclusiv financiar, dar și implicarea într-un regim de tranziție care să asigure reconstrucția din Gaza și restabilirea unor servicii care să permită traiul locuitorilor din Fâșie. Nu mai vorbesc de spinoasa problemă a concursului unor puteri în competiție cu Occidentul – Siria, Rusia – fără de care nu se poate evita riscul infiltrațiilor teroriste care pot compromite procesul de construcție a unei statalități palestiniene.
În sfârșit, mai avem o certitudine, în afară de faptul că soluția a două state este departe, aidoma liniei la orizont a lui Hrușciov – cele mai multe state arabe din regiune sunt indiferente față de soarta palestinienilor din Gaza și aprobă tacit operațiunile israeliene care au drept scop limitarea capacității de acțiune a Hamas și a Jihadului Islamic palestinian. Nici Egiptul, nici Emiratele Arabe Unite, nici Arabia Saudită nu au cedat aspirațiilor unor segmente tradiționale ale societăților lor de a boicota Israelul, chiar dacă Riadul nu a mai putut continua pe calea procesului de normalizare a relațiilor cu Ierusalimul. Organizațiile teroriste și mai ales Iranul reprezintă amenințarea, iar nu Israelul, văzut de mulți cetățeni de-ai lor, îndeosebi tinerii – care au auzit de OLP și de Yasser Arafat din cărțile de istorie – drept un model de dezvoltare.
În concluzie, numai după alegerile din SUA și instaurarea unei noi administrații la Casa Albă se va putea intra cu adevărat în faza post-conflict în Fâșia Gaza. O administrație, republicană sau democrată, dar având în spate alegerile, cu un nou suflu, își va putea exercita influența asupra Israelului și asupra puterilor arabe din regiune, îmbarcând și Uniunea Europeană într-un proces de reconstrucție care să ducă la o soluție politică ce nu trece neapărat prin stabilirea unui stat palestinian.
Nu am încheiat însă lista de certitudini. După patru luni de intervenție militară, numai doi ostatici au fost eliberați. Eliberările substanțiale, inclusiv lipsa de obstacole din partea Hamas în calea evacuării binaționalilor, s-au făcut numai pe calea negocierilor. De asemenea, dacă operațiunea de mare intensitate a distrus în profunzime infrastructura Hamas, totuși nu a reușit încă să elimine capii militari. Singura eliminare notabilă – a numărului doi al biroului politic al Hamas, Saleh al-Aruri – a fost posibilă printr-un atac chirurgical cu drona și în urma informațiilor obținute de serviciile specializate, pe teren, în suburbiile Beirutului.
În sfârșit, tabăra care îl contestă pe premierul Netanyahu este robustă, dar, atât timp cât războiul va dura, nu este de așteptat vreo răsturnare de la cârma guvernului. În plus, factorul timp, eventualele rezultate pe teren militar și o nouă administrație la Washington favorabilă, ar putea schimba astrele pentru premierul Netanyahu. //
