De același autor
Ceremoniile de înmormântare a reginei Elisabeta a II-a și, în același timp, cele de înscăunare a regelui Charles al III-lea, de reașezare a rolurilor în sânul familiei regale britanice, au fără nicio umbră de îndoială o alură de evenimente planetare. Aceeași pe care au avut-o și la început de iunie 1953, când tânăra regină folosea formula de „familia noastră imperială”. Acum mai bine de 70 de ani, 227 de milioane de telespectatori din lumea întreagă au urmărit evenimentul. Fără îndoială că audiența a fost mult mai amplă, deoarece încă la acea dată buletinele de știri, în multe părți ale lumii, se urmăreau încă la cinematograf, radioul era pentru și mai mulți principala sursă de informare, iar presa scrisă nu își pierduse încă puterea. Astfel că cei 2000 de jurnaliști și 500 de fotografi din 92 de țări au îngroșat și mai mult rândurile celor care au urmărit evenimentul.
Dimensiunea planetară era dată de importanța mondială a Londrei, al cărei imperiu, deși își pierduse la acea dată „perla”, cu alte cuvinte subcontinentul indian (India, Pakistan, Bangladesh, Sri Lanka), dar și Malaezia și mandatul asupra Palestinei, încă poseda un teritoriu unde soarele nu apunea niciodată. De la acele vremuri care ne par astăzi atât de îndepărtate, Londra și-a pierdut în totalitate imperiul (ultima colonie, Hong Kong, a fost retrocedată Chinei în 1997). Cu toate acestea, evenimentele importante din sânul familiei regale nu și-au pierdut cu nimic din alura mondială. Mariajul prințului William cu Catherine Middleton, supranumită Kate, pe 29 aprilie 2011, a avut nu mai puțin de două miliarde de martori din toate țările și de pe toate continentele. Probabil că o audiență și mai mare va fi comunicată în momentul transmiterii messei de înmormântare a reginei Elisabeta a II-a din superba catedrală gotică Westminster. Prezența fără precedent a atâtor șefi de stat și de guvern, în frunte cu președinții Statelor Unite, Franței, Braziliei, cu împăratul Japoniei, cu reprezentanți inclusiv din Coreea de Nord, traduce atât importanța personajului, cât și a țării pe care a încarnat-o mai bine de șapte decenii. Nu întâmplător, regele Charles al III-lea, în prima sa alocuțiune televizată, a vorbit despre comunitatea globală, reprezentată de națiunile Commonwealth-ului.
Sfârșitul Elisabetei a II-a aduce în discuție viitorul Marii Britanii
și al Commonwealth-ului
Și totuși, imaginea de centru global pe care o proiectează această audiență fără precedent nu poate ascunde provocarea resimțită de noul rege și de clasa politică britanică cu privire la perenitatea legăturilor monarhice cu alte 13 state suverane și independente, cu privire la rolul Marii Britanii în lume și la viitorul Commonwealth-ului, în ciuda extinderii acestuia din urmă și la state care nu au făcut parte din Imperiul Britanic. Nu întâmplător, pe data de 11 septembrie, la numai o zi după proclamarea sa ca rege, la palatul Saint-James din inima Londrei, Charles al III-lea i-a primit la palatul Buckingham pe secretara generală a Commonwealth-ului, Patricia Scotland, diplomat britanic de origine dominicană, și pe ambasadorii (care în cadrul reprezentării între statele Commonwealth-ului poartă titulatura de „Înalt comisar”) statelor membre ale organizației. Menținerea acestei comunități în care trăiesc 2,5 miliarde de oameni este esențială pentru locul Marii Britanii în lume, mai ales acum, pe fondul Brexitului și al noii doctrine „Britania Globală” și interesului pentru Indo-Pacific. O adevărată provocare mai ales după declararea independenței față de coroana britanică a Barbadosului (anul trecut, în noiembrie, rămânând totuși în Commonwealth), eveniment care a relansat mișcările antimonarhice din statele care au ales după obținerea independenței să păstreze uniunea personală cu monarhia britanică, dar și a celor care contestă utilitatea acestei organizații. În același timp și în condițiile în care tot pe fondul Brexitului, al dezbaterilor aprinse de la Londra, britanicii descopereau că numai 10% din comerțul lor se desfășoară în cadrul Commonwealth-ului (față de 50% cu statele UE).
Deși onorific, guvernele britanice au căutat de-a lungul timpului să folosească soft-power-ul monarhiei pentru a conserva legăturile cu statele foste colonii. Nu întâmplător, Elisabeta a II-a a efectuat mai bine de 200 de vizite în națiunile Commonwealth-ului, între care 22 numai în Canada și 16 în Australia. Aceste legături conferă, alături de cele câteva teritorii de peste mări, dimensiunea globală a Marii Britanii, justificarea locului pe care îl posedă, de membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU, în aceeași măsură în care francofonia conferă statura globală Republicii Franceze. Cu diferența însă notabilă că Marea Britanie nu a dat dovadă de intervenționismul Franței în afacerile interne ale fostelor colonii. În plus, foarte multe state, precum India, aspiră ele însele să devină unul dintre centrele globale ale sistemului internațional și caută să conteste preeminența Occidentului și cu atât mai mult a Europei, continent considerat răspunzător de colonizare. În ciuda aderării unor state africane la această organizație (Mozambic, Gabon, Togo, Rwanda), există o evoluție de fond a societăților din țările foste colonii care neagă centralitatea Occidentului și care caută să își consolideze identitatea națională în opoziție cu istoria colonială, văzută tot mai mult ca un episod traumatizant. Recent, ministrul de externe al Indiei, S. Jaishankar, întrebat de poziția ambivalentă a țării sale pe subiectul războiului din Ucraina, a dat un răspuns foarte tranșant: „Când veți înțelege oare că problemele Europei nu sunt și ale lumii întregi?”. Relația bilaterală cu Marea Britanie nu mai constituie prioritatea, baza politicii externe pentru multe foste colonii, inclusiv pentru cele care încă se află sub coroana britanică – pentru Australia, Canada, relația cu Statele Unite ale Americii este mult mai importantă și joacă rolul motor în orientările lor strategice. Acest aspect, sesizat de Londra, întărește strategia sa de secondare a Statelor Unite pe mapamond. Alianța indo-pacifică AUKUS (Statele Unite, Australia, Marea Britanie), al cărei motor este Washingtonul, are și capacitatea de a cimenta legăturile dintre Londra și Canberra. Probabil că planificatorii politici britanici vor căuta să dezvolte caracterul de rețea al Commonwealth-ului, bazat pe dezvoltarea pragmatică de relații economice, în care Marea Britanie și monarhia să joace rolul unui „honest broker”.
Succesiunea la tron
O altă provocare este legată de însăși succesiunea la tron a lui Charles al III-lea. O schimbare este întotdeauna delicată după domnii foarte îndelungate, așa cum a fost cea a mamei sale, Elisabeta a II-a. Dar și în privința schimbării de stil. Elisabeta a II-a a fost o regină care s-a remarcat prin discreție. Necesitatea pentru Charles al III-lea de a imprima propriul stil monarhiei britanice reprezintă de asemenea riscuri în privința receptării în statele aflate în uniune personală, dar și în națiunile Commonwealth-ului, în general.
Pentru cei mai mulți observatori, regele Charles al III-lea va căuta să imprime monarhiei britanice propriul său stil. Cunoscut pentru angajamentul său în favoarea combaterii încălzirii globale și a luptei împotriva inegalităților, pentru păstrarea tradițiilor și diversității culturale, noul rege britanic are deja o legitimitate internațională pe aceste tematici care vor putea servi drept linii directoare ale acțiunii sale de păstrare a legăturilor cu toate cele 56 de națiuni ale Commonwealth-ului și mai ales cu cele care au ales să rămână sub coroana britanică. Interesul său pentru o casă regală austeră, care își plătește impozitele ca oricare alt contribuabil, o casă regală mai apropiată de oameni, poate reprezenta o altă trăsătură a domniei sale, care va fi în mod categoric mai scurtă decât a mamei sale.
Charles al III-lea este și un personaj foarte atașat de promovarea artelor, a istoriei, a arhitecturilor tradiționale, fiind și singurul membru al casei regale care și-a efectuat studiile în cadru universitar, dobândind inclusiv o diplomă a Universității Cambridge.
Dar, Charles al III-lea este și continuator al unei tradiții pe care trebuie să o ducă mai departe și care reprezintă un reper pentru britanici mai ales în vreme de criză. Însă nu prin a rămâne prizonier al tradițiilor. Astfel, va fi interesant de urmărit felul în care se va raporta la rolul său în cadrul Bisericii Anglicane, rol care pleacă de la domnia tumultuoasă a lui Henric al VIII-lea și de la care toți suveranii britanici poartă și titlul de „apărător al credinței”. Biserica Anglicană, un alt instrument al influenței britanice în lume, se află în pierdere de viteză în ultimele decenii și este divizată pe multe subiecte societale. Însă evoluțiile din sânul societății britanice l-au făcut să dea mai multe semnale în sensul schimbării rolului său în „apărător al credințelor”, al diversității religioase care caracterizează Regatul Unit – o adevărată dovadă de realism și pragmatism, care ne arată un rege care va ști să se adapteze vremurilor.
În sfârșit, coeziunea familiei Commonwealth-ului și perenitatea monarhiei, chiar utilitatea ei, depind și de felul în care Londra va ști să mențină stabilitatea și unitatea regatului, de cum va gestiona relația tot mai dificilă cu Irlanda de Nord și va învinge veleitățile de independență din Scoția. //
