Revenirea lui Silvio Berlusconi

În mai puțin de două săptămâni, alegătorii ita­lieni sunt chemați la urne pentru a-și reînnoi parlamentul și pentru a-și alege un nou gu­vern. Scrutinul ar putea însemna revenirea la tradiționala instabilitate po­li­ti­că în țara care a cunoscut, de la adoptarea Constituției din 1948, nu mai puțin de 64 de guverne. Este un dez­no­dă­mânt foarte probabil, atât de frag­mentat este electoratul ita­li­an, iar alianțele politice sunt destul de eterogene. Nici le­gea electorală nu ajută prea mult, fiind vorba de un sistem foarte complicat. Acesta pre­ve­de alegerea a 36% dintre deputați și se­na­tori pe baza unui scrutin uninominal majoritar într-un singur tur, iar restul pe baza unui scru­tin proporțional (locurile sunt atribuite fie­cărui partid, proporțional cu numărul de vo­turi pe care le-a obținut). Deși toate partidele s-au pronunțat pentru modificarea legii elec­to­rale, compromisul a fost imposibil de găsit. Există și o primă electorală, pentru a putea forma majoritatea, pentru coaliția care obține cel puțin 40% din voturi.

În momentul de față, există un trend ascendent pentru co­aliția forțelor de dreapta și pentru partidul fostului pre­mier Silvio Berlusconi. Con­dam­narea sa pentru fraudă fiscală îl împiedică să fie ales și să pretindă postul de șef al guvernului, însă acest lu­cru nu îl oprește să fie un reper pentru o mare parte a electoratului de dreapta din Italia și un actor de neocolit pe scena politică ita­liană. Partidul său, Forza Italia, este cre­di­tat cu aproape 18% din intențiile de vot, iar co­aliția în care se află (alături de Liga Nor­du­lui – 14% și Fratelli d’Italia, o forță politică des­tul de apropiată ca mesaj de Frontul Națio­nal din Franța – undeva la 5%) ar fi votată de peste 37% dintre alegători. Un scor insu­fi­ci­ent pentru a crea un guvern, dar sensibil mai mare decât ar obține actuala coaliție de guvernământ, a partidelor de centru-stanga, creditată cu 27% (în care principala for­ma­ţiu­ne, Partidul Democrat, condus de Matteo Renzi, ar fi susținută de aproape 23% dintre ale­gători). Așa-numitul partid antisistem Miș­carea 5 Stele (M5S), fondat de comicul Beppe Grillo și condus de vicepreședintele Camerei Deputaților, Luigi Di Maio, rămâne prima forță de pe scena politică italiană, fiind creditat cu aproape 28% din intențiile de vot, însă po­ziția sa este izolată, deoarece refuză intrarea în orice coaliție.

Mai există un element de incertitudine: din cei 51 de milioane de cetățeni cu drept de vot, 10 milioane nu știu pe cine vor alege pe data de 4 martie. Imposibil deci de făcut predicții, deși, în ciuda anului 2017 neobișnuit de calm, cu un guvern ținut în afara luptelor politice și rezultate economice foarte bune (creștere eco­nomică de 1,5%, reducerea deficitului bu­ge­tar și excedent comercial), trendul este ne­favorabil pentru coaliția de guvernare. Și acest lucru în pofida susținerii externe, mai ales din partea președintelui francez, care și-a de­cla­rat explicit sprijinul pentru Renzi. Aces­ta din urmă a adoptat în alegeri inclusiv deviza lui Ma­cron „În mișcare“/„In Cammino“. Uzura lui Renzi, după patru ani de guvernare, nu poa­te fi depășită, întrucât datele economice cu care se poate mândri coaliția de guvernare nu sunt percepute de opinia publică. Șomajul (11%) rămâne sensibil mai mare decât media zonei euro (9%). Apoi, mai există o dorință de a sancționa UE pentru felul în care a lăsat sin­gură Italia în gestiunea crizei refugiaților.

Apar două posibilități. Coaliția condusă de Ber­lusconi (81 de ani), va obține 40% din voturi și va forma guvernul. Ar fi ales atunci un pre­mier apropiat lui, ce va avea și misiunea de a gă­si o formulă care să îi permită acestuia să can­dideze și să ocupe funcții. Dacă nu se va con­tura o majoritate clară, există și posi­bilitatea ca președintele Sergio Mattarella să caute men­ținerea actualei echipe guver­na­men­tale con­duse de Paolo Gentiloni. În am­be­le cazuri, Italia ar ieși slăbită, într-un context în care sta­bilitatea internă este importantă pentru a putea fi actor în reașezarea arhi­tec­tu­rii eu­ro­pe­ne. Un guvern italian cu o ma­jo­ri­ta­te fragilă și un guvern spaniol zguduit de cri­za catalană înseamnă creșterea ponderii cu­plu­lui franco-ger­man în UE, deja favorizată de Brexit.