Rivalitate sub semnul lui Ares

În mitologia greacă, Atena, zeița războiului, se opunea lui Ares, zeul morții violente și al urii. Atena era bucuroasă atunci când un conflict sângeros putea fi evitat. Dimpotrivă, Ares caută mereu ocazia de a provoca războiul prin înveninarea inimilor cu ură. Începutul anului 2016 ne găsește sub semnul lui Ares și parcă această rivalitate dintre zeul violenței și al urii și zeița înțeleaptă a războiului nu își putea găsi o ilustrare mai bună decât în escaladarea conflictului dintre Arabia Saudita și Iran.

Lunga cronică a rivalității dintre cele două puteri regionale ale Orientului Mijlociu și Apropiat stă în însăși rivalitatea dintre cele două curente majore ale Islamului, cel de tip sunnit și cel de tip șiit. Însă elementul religios nu acoperă decât parțial lupta pentru poziția de stat-far al lumii musulmane din Orientul Mijlociu și Apropiat și de putere dominantă a regiunii. Aparent, Arabia Saudită are prima șansă. Statele cu majoritate sunnită sau în care puterea este deținută de sunniți (Bahrein, 70% șiiți, 30% sunniți) îi sunt aliate în mod natural: acest lucru s-a văzut în rapiditatea cu care Bahreinul și Sudanul au urmat exemplul Riadului, întrerupând relațiile diplomatice cu Teheranul, în timp ce Qatarul și Emiratele Arabe Unite și-au redus nivelul reprezentării diplomatice la Teheran, iar Turcia a condamnat comportamentul Iranului; totodată, Liga Arabă și-a declarat susținerea fără rezerve față de Arabia Saudită. Alte elemente care „joacă“ în favoarea Riadului sunt forța sa economică și militară, alianța strategică cu Statele Unite ale Americii (acordul de pe Quincy, din februarie 1945, a fost reînnoit pentru încă 60 de ani în timpul ultimului mandat al președintelui George W. Bush) și, nu în ultimul rând, importanța simbolică pentru lumea islamică (Islamul s-a născut pe teritoriul saudit și tot aici se găsesc cele mai importante locuri de pelerinaj, Mecca și Medina).

Și totuși, în ciuda acestor avantaje evidente, Iranul câștigă teren: instalarea unei puteri șiite în Irak, în urma intervenției americane din 2003 și a organizării țării pe criterii comunitare (Constituția Bremer); emergența Hezbollahului ca actor inconturnabil al vieții politice libaneze și aliat al regimului de la Damasc; faptul că Teheranul a devenit principalul sponsor al mișcării palestiniene Hamas; acordul semnat în iulie 2015 de marile puteri cu Iranul, pe dosarul nuclear militar; în sfârșit, parteneriatul cu Moscova și intervenția militară directă a Rusiei de partea lui Bachar Al-Assad. Să adăugăm și faptul că intervenția militară saudită din Yemen, împotriva rebelilor șiiți Houthi, susținuți de Teheran, s-a împotmolit. De la începutul mandatului său (2013), președintele iranian Hassan Rohani a căutat să îmbunătățească relațiile cu țările sunnite, în special cu cele din zona Golfului Persic. După întoarcerea în sicrie a celor 464 de pelerini iranieni, în urma busculadei de la Mecca, din septembrie 2015, în ciuda șocului produs, Teheranul nu a rupt relațiile diplomatice cu Riadul. Acest lucru a confortat poziția favorabilă a marilor puteri față de Teheran, dar și a multinaționalelor occidentale care vor să profite de pe urma unei piețe de 81 de milioane de consumatori. Decapitarea liderului șiit Nimr Al-Nimr a fost o provocare din partea Riadului prin care încearcă să oprească ascensiunea Iranului și transformarea lui în interlocutor privilegiat al lumii occidentale.

Conflictul are și o evidentă dimensiune economică: saudiții s-au arătat dispuși să provoace o diminuare a prețului petrolului, pentru a lovi principalul produs de export al Teheranului. Însă pariul este riscant, în condițiile în care și economia saudită depinde aproape exclusiv de exporturile de hidrocarburi. În ciuda unei prosperități sensibil mai reduse, Iranul dispune de o economie mult mai diversificată, cu o industrie bine dezvoltată. Această diversificare a salvat Iranul de la colaps în timpul sancțiunilor internaționale. Decizia de a cota la bursă compania petrolieră Aramco, a carei valoare este estimată la circa 1.000 de miliarde de dolari, reprezintă o provocare suplimentară, adresată, de această dată, lumii occidentale puse în fața unei alegeri: ori Riad, ori Teheran. Ce va rămâne în urma acestei „furtuni perfecte“ care traversează în acest moment Orientul Mijlociu și Apropiat este greu de prevăzut. Înfrângerea Statului Islamic, amorsarea unui proces de tranziție și reconstrucție în Siria, diminuarea fluxurilor migratorii spre Uniunea Europeană par mai departe ca oricând.