Rivalitatea indo-pakistaneză asupra Caşmir-ului

Totul a început pe 14 februarie, când 41 de soldati indieni au fost uciși în Caşmirul controlat de New Delhi, într-un atentat sinucigaș revendicat de organizația islamistă Jaish-e-Mohammed, ale cărei baze se află şi în Caşmirul reunificat cu Pakistanul (Azad- Caşmir/Caşmirul liber şi Gilgit-Balistan). India a răspuns prin bombardarea unei presupuse tabere de antrenament a organizației ce a revendicat atentatul, violând spațiul aerian pakistanez. Acest lucru este o premieră, întrucât, în timpul ultimei crize care a avut loc în 1999 în districtul Kargil, aviația indiană nu a încălcat așa-numită „linie de control“ care, pe o lungime de 740 km, servește drept frontieră de facto în nordul celor două țări. Criza nu a escaldat, ambele părți fiind conștiente de riscurile prea mari reprezentate de un conflict major care ar implica strategic sau chiar tactic folosirea armelor nucleare. Premierul Imran Khan a luat decizia eliberării imediate a pilotului indian al cărui Mig 21 a fost doborât și a invitat India la dialog. De partea indiană, ministrul de Externe și-a exprimat dorința ca „situația să nu degenereze“. Cu atât mai mult, cu cât urmează alegeri generale în India, iar spiritele sunt foarte încinse. având în vedere că premierul Narendra Modi, exponent al naționalismului hindus, s-a erodat masiv în cei 5 ani de guvernare, iar Pakistanul reprezintă o temă predilectă de campanie.

Criza nu a izbucnit din neant, iar unele state ale comunității internaționale (inclusiv Franța, care și-a declarat „întreaga solidaritate“ cu New Delhi) au luat par­tea Indiei din calcule exclusiv pragmatice: India re­pre­zintă o piață de peste 1,3 mi­liarde de consumatori, prin­cipala contrapondere la adre­sa Chinei în Asia de Sud, pe când Pakistanul reprezintă peste 200 de milioane de consumatori și aliatul Chinei în regiune. Diminuarea angajamentului occidental în Afganistan a dus brusc la creșterea exigenței în materie de luptă împotriva terorismului pentru Pakistan, fără a se ține cont de situația grea a Islamabadului între vecinătatea dificilă cu Afganistanul, care înseamnă o frontieră de 2.430 km în zona muntoasă (linia Durand) și un efort militar în zona tribală paştună atât pentru marcarea suveranitatii, dar și pentru combaterea traficului de droguri. Afganistanul este cel mai mare producător mondial de narcotice, iar jumătate din producție tranzitează Pakistanul. Retragerea militară occidentală din Afganistan va obliga Pakistanul la un angajament suplimentar la nord de linia Durand, mai ales că există o anumită tradiție în acest sens.

Cât privește vecinătatea cu India, există o problemă structurală moștenită din partajarea nereușita a subcontinentului indian la sfârșitul colonizării britanice. În 1947, statele princiare musulmane au fost libere să aleagă intrarea în componența Pakistanului, iar cele majoritar hinduse în India. Caşmirul avea însă o situație particulară, populația fiind majoritar musulmană, însă principele fiind de confesiune sikhită. În fața revoltei populației musulmane care cerea integrarea în Pakistan, suveranul Caşmirului a făcut apel la armata indiană, ceea ce a provocat primul război indo-pakistanez (1948). Rezoluția ONU din 21 aprilie 1948 a stabilit actuala linie de demarcație ce corespundea controlului de facto (în jur de 88.000 kmp sub controlul Pakistanului și 101.000 km.p. sub cel al Indiei) și organizarea unui plebiscit sub control internațional ca soluție pentru rezolvarea definitivă a problemei. Însă autoritățile de la New Delhi refuză aplicarea acestei prevederi a Rezoluției ONU, având în vedere majoritatea musulmană de cel puțin două treimi din Jammu şi Caşmir. Însă New Delhi nu poate organiza un referendum care ar putea fi interpretat drept precedent în teritoriile fără majoritate hindusă. Imposibilitatea războiului clasic, dar și represiunea la adresa musulmanilor (anul 2018 a reprezentat un record în materie de arestări și execuții în Jammu şi Caşmir) determină Islamabadul să se arate clement față de organizațiile care recurg la terorism pentru a combate forțele indiene sau forțele paramilitare ale naționaliștilor hindusi. Mișcarea de independență din Caşmirul indian, cristalizată în anii ‘80, este autonomă în raport cu Islamabadul și dispune atât de părți moderate, cât și de facțiuni militarizate, unele opunându-se politicii de deschidere față de India (sprijinită de premierul Khan). De altfel, atentatul din 14 februarie nu a fost comis de un cetățean pakistanez, ci de un localnic din Caşmirul indian. Retorica antimusulmană a partidului de guvernământ de la New Delhi, Partidul Poporului Indian, favorizează radicalizarea unor segmente ale societății din Caşmir, de o parte și de alta a liniei de demarcație.

Tensiunile indo-pakistaneze din Caşmir se înscriu într-un cadru geopolitic mai larg, zonele paştune din Pakistan și Afganistan aflându-se în mijlocul unor rivalități de legitimitate între diferite grupari islamiste (talibani, al-Qaida, Statul Islamic), dar și a intereselor marilor puteri. Talibanii apar drept interlocutori ai SUA (cele două părți purtând negocieri în Qatar pentru un acord care să permită retragerea SUA din Afganistan), ai Rusiei (direct interesată de Asia Centrală), ai Chinei (Noul Drum al Mătăsii traversează și zonele paştune din Pakistan).

Soluția rezolvării situației din Casmir depinde însă exclusiv de angajamentul Islamabadului și New Delhi, care poate nu ar trebui să uite cele 5 milenii de istorie comună.