De același autor
O coaliție eterogenă a luat naștere în Knesset, parlamentul israelian, al cărei scop este formarea unui nou guvern. Motorul acestei coaliții este partidul centrist și laic Yesh Atid, „Există un viitor”, care a obținut 17 mandate la ultimele alegeri parlamentare din decembrie. Acesta a reușit să se pună de acord cu alte șapte formațiuni politice, unele diametral opuse din punct de vedere ideologic, astfel încât noua echipă guvernamentală să obțină 61 de voturi, numărul minim pentru a fi învestită. Un succes al liderului său, Yair Lapid, care a dat dovadă de capacități de negociator remarcabile. Dar a și dispus de un argument solid care a putut strânge laolaltă dreapta radicală cu stânga laburistă și chiar naționaliștii arabi: alungarea premierului Beniamin Netanyahu care de 12 ani neîntrerupți conduce guvernul de la Ierusalim. O ironie a istoriei, căci coaliția a luat naștere în perioada în care acum un sfert de secol, Beniamin Netanyahu câștiga alegerile și accedea în funcția de prim-ministru (29 mai-18 iunie 1996).
Lovitura de grație a fost dată charismaticului premier și lider al Likud, principalul partid al dreptei care rămâne și cel mai mare partid din Knesset (31 de mandate), chiar de partidele de dreapta. Războiul dintre forțele de dreapta a fost, de altfel, și faptul marcant al acestor ultime alegeri legislative. Așa se explică de ce, în ciuda numărului total de mandate obținute de partidele de dreapta, Netanyahu vede la orizont băncile opoziției. Însă între liderii celorlalte trei formațiuni ale dreptei și șeful Likud nu mai exista nicio posibilitate de dialog. Ba chiar o animozitate personală. Gideon Saar, fost membru al Likud, fost apropiat de Netanyahu, a fondat un partid naționalist de dreapta, Tikva Hadasha, „Noua Speranță”, cu 6 mandate în Knesset, al cărui scop declarat este înlocuirea premierului. De asemenea, Avigdor Lieberman, alt fost apropiat de Netanyahu și el fost Likud, și-a făcut și el un scop declarat din înlăturarea acestuia. Partidul său, Israel Beytenou, „Casa Noastră Israel”, a obținut 7 mandate la alegerile din decembrie 2020. Naftali Bennett, alt ex-Likud și apropiat al lui Netanyahu, și-a pus și el zestrea de 7 deputați ai partidului său Yamina la dispoziția coaliției anti-Netanyahu. În concluzie, Netanyahu este cimentul coaliției. De prezența sa ca șef al opoziției și ameninţarea de a reveni la putere depinzând, cel mai probabil, și perenitatea construcţiei majoritare din Knesset. În cazul în care prezența acestuia pe scena politică israeliană ar fi compromisă de procedurile judiciare care îl vizează, atunci cel mai probabil nu ar mai avea rațiuni de a exista. Dar acel moment încă nu a venit, iar planurile se fac pe durata legislaturii rămase, cu o rotație între Yaïr Lapid și Naftali Bennett în poziția de șef al guvernului.
Fără îndoială că atâta timp cât va fi șeful opoziției, Beniamin Netanyahu va rămâne o amenințare majoră pentru o coaliție atât de diversă în care poate găsi nemulțumiți care să o șubrezească. Dar premierul israelian în exercițiu are și alte probleme, începând cu menținerea în fruntea partidului său. Mai multe voci consideră că problemele judiciare ale lui Netanyahu au afectat libertatea de mișcare a partidului și capacitatea de a realiza o coaliție de guvernământ. Este motivul pentru care liderul Likud intenționează să organizeze cât mai repede alegeri primare. O strategie care și-a arătat roadele în decembrie 2019, când în urma câștigării alegerilor primare a reușit să reteze ambițiile lui Gideon Saar, chiar dacă aceasta a însemnat desprinderea de Likud.
Interesant este că recenta criză israeliano-palestiniană nu a putut fi exploatată de Beniamin Netanyahu. Dimpotrivă, a întărit și mai mult determinarea adversarilor săi de a duce la bun sfârșit planurile de coaliție guvernamentală, temându-se că pe fondul unei crize securitare, premierul va încerca și va reuși o manevră politică astfel încât să îl mențină la putere. Poate că și din acest motiv asistăm la premiera istorică reprezentată de intrarea unui partid al arabilor israelieni într-o coaliție.
Întrebarea care se pune este ce anume va putea face un guvern susținut de o așa de mare diversitate ideologică și mai ales de personalități cu profunde angajamente precum Liberman sau Bennett, fostul reprezentant al colonilor israelieni sau Mansur Abbas, acesta din urmă liderul Listei Unite Arabe. Într-un context în care politicienii israelieni au divizat profund societatea israeliană – dovadă fiind și fărâmițarea din Knesset – poate că o asemenea echipă poate aduce în prim-plan temele de interes comun pentru toţi cetăţenii. Acest aspect este foarte important, având în vedere recentele manifestări cu caracter de răzmeriță ale arabo-israelienilor. Gestionarea perioadei post-pandemie oferă însă multiple subiecte de interes care se pot constitui într-o platformă de guvernare coerentă. Israelienii au așteptări economice, sociale, dar și de reconstructie politică după ce au fost chemaţi la urne de 4 ori în ultimii doi ani. Pe planul politicii externe, cel mai probabil va exista o anumită atenuare a ambițiilor, iar pe chestiunea palestiniană, un blocaj. Prezența deputaților arabo-israelieni va juca un rol în acest sens. Dar blocajul este la fel de mare, poate și mai mare, de partea palestiniană, unde nu prea mai există interlocutori legitimi, cel puţin în Cisiordania.
Plecarea lui Netanyahu din fruntea guvernului încheie o pagină în istoria vieţii politice israeliene și nu putem încheia rândurile de față fără a aminti capacitatea lui Beniamin Netanyahu de a se fi menținut la putere în două perioade care însumează 15 ani și care l-au înscris în galeria figurilor politice majore ale Israelului. //
Liderii opoziției, Naftali Bennett și Yair Lapid au decis să-și asume funcția de premier prin rotație
Atitudinea democraților față de Israel
Pentru administrația Joseph Biden, prioritatea în ce privește Orientul Mijlociu este reprezentată de nuclearul iranian, un dosar complicat după semnarea acordului de cooperare strategică dintre Teheran și Beijing, care prezintă pericolul constituirii unui cap de pod chinez în regiune. Afacerea israeliano-palestiniană nu intra deloc pe agenda lui Biden care, atunci când era vicepreședinte, observase eșecul suferit de președintele Barack Obama în momentul în care luase inițiativa relansării procesului de pace prin oprirea colonizărilor israeliene în Cisiordania. Iată că recentul conflict a provocat o reacție destul de puternică din sânul aripii de stânga a Partidului Democrat, în frunte cu Bernie Sanders și Alexandria Ocasio-Cortez, insuficient de puternică pentru a determina schimbarea poziției tradiționale a SUA, dar suficient de vizibilă și provocatoare de tensiuni cu aripa tradițională democrată, dar și cu Partidul Republican.
Pe 12 mai, 25 de membri democrați ai Camerei Reprezentanților i-au cerut secretarului de stat Anthony Blinken să intervină pe lângă guvernul israelian pentru oprirea expulzării a circa 2.000 de palestinieni din Ierusalimul de Est. Cotidianul francez Le Monde citează un studiu Gallup, care arată că 53% dintre simpatizanții Partidului Democrat ar fi favorabili ca SUA să exercite mai multe presiuni la adresa Israelului pentru a se relansa procesul de pace.
În 2008, favorabili erau numai 33%. Unii observatori consideră că pentru această evoluție, responsabilă este proximitatea prea mare afișată de premierul Netanyahu cu președintele republican Donald Trump și care a erodat puternica susținere bipartizană pentru Israel existentă în mod tradițional la Washington.
